Ziua Mondială a Diabetului Zaharat, celebrată în fiecare an la 14 noiembrie, este cea mai amplă campanie internaţională de conștientizare a acestei boli, cu o audienţă globală de peste un miliard de oameni din peste 160 de ţări. 

        Prin tema aleasă, campania trage un semnal de alarmă asupra faptului că milioane de oameni diagnosticaţi cu diabet zaharat nu au acces la educaţie, la îngrijire și monitorizare pe termen lung, ei necesitând sprijin pentru a-și gestiona boala și pentru a evita complicaţiile.

Diabetul zaharat (DZ) reprezintă un sindrom heterogen din punct de vedere etiologic, patogenic, clinic și terapeutic, cu evoluţie cronică. Poate fi determinat genetic sau poate fi dobândit. Se caracterizează prin hiperglicemie cronică secundară unei secreţii scăzute de insulină și/sau ca urmare a reducerii sensibilităţii la insulină a ţesutului hepatic, muscular și adipos.

Scurt istoric al diabetului...

O boală rară caracterizată prin scădere ponderală importantă și micţiuni frecvente își găsește locul în Antichitate în manuscrisele egiptene ce datează din anul 1550 î.Hr. Medicii indieni au găsit potrivită denumirea madhumeha („urină cu miere”), observând că furnicile și muștele erau atrase de urina pacienţilor cu diabet.

Termenul de „diabet” („a trece prin”) este folosit pentru prima dată de medicul grec Arataeus din Cappadocia pentru a descrie o afecţiune caracterizată prin urinare excesivă. Canonul Medicinei publicat de Avicenna în anul 1025 oferă prima relatare detaliată a diabetului zaharat. Iniţial, diagnosticul bolii implica examinarea probelor de urină (culoare și miros), iar unii medici gustau urina pentru a identifica gustul dulce. Termenul „mellitus”, care provine din latină și înseamnă „dulce ca mierea”, a fost utilizat pentru a face diferenţa între diabetul zaharat și cel insipid (insipidus). Medicul și filozoful englez Matthew Dobson demonstrează că substanţa responsabilă de gustul dulce este glucoza și că diabetul este, de fapt,  o boală sistemică și nu una care își are originea în rinichi. Johann Peter Frank a fost recunoscut ca fiind primul medic care a făcut distincţia între aspectele clinice ale diabetului zaharat și diabetului insipid.

Fiziologul francez Claude Bernard a fost cel care a observat că zahărul din urină este stocat în ficat sub formă de glicogen, constatare ce indică faptul că sistemul nervos central este implicat în reglarea glicemiei. În anul 1869, Paul Langerhans descoperă că anumite celule din pancreas sunt responsabile cu secreţia de insulină, acestea fiind cunoscute astăzi sub denumirea „insulele Langerhans”. Prin experimentele efectuate pe câini, în anul 1889, Josef von Mering și Oskar Minkowski au descoperit că îndepărtarea pancreasului duce la apariţia diabetului.

... și al managementului farmacologic

Înainte de 1920 nu existau agenţi farmacologici eficienţi pentru gestionarea diabetului. Din acest motiv, diabetul zaharat de tip 1 a fost o boală fatală. În 1916, medicul român Nicolae Paulescu descoperă un hormon secretat de pancreas care are efect hipoglicemiant. El numește hormonul pancreină. Deși Frederick Banting și John Macleod primesc în anul 1923 Premiul Nobel pentru purificarea și introducerea insulinei în clinică, profesorul Nicolae C. Paulescu este recunoscut ulterior ca descoperitor al insulinei, contribuţia sa fiind recunoscută la nivel internaţional.

În anul 1922, Leonard Thompson, în vârstă de 14 ani, a fost prima persoană căreia i s-a administrat o injecţie cuinsulină. Dacă la începutul secolului XX speranţa medie de viaţă a unui pacient cu diabet zaharat tip 1 era de aproximativ un an, Leonard Thompson a trăit până la vârsta de 27 de ani. În anul 1949, este produsă prima seringă de insulină standardizată, ce reduce erorile de dozare și episoadele asociate hipo- și hiperglicemiei.

Solomon Berson și Rosalyn Yalow observă însă în anul 1959 că unii pacienţi continuă să aibă o secreţie proprie de insulină și clasifică astfel diabetul în două categorii, insulino-dependent (tip 1) și non-insulino-dependent (tip 2). La scurt timp, în 1961, glucagonul, un hormon produs de pancreas care crește nivelul de glucoză, este introdus ca tratament pentru hipoglicemie. O altă etapă importantă în istorie a fost reprezentată de introducerea pompelor portabile de insulină, care au permis pacienţilor cu diabet zaharat să obţină niveluri normale de glucoză în sânge. În 1980 este utilizată pentru prima dată terapia intensivă cu insulină, având la bază conceptul bazal-bolus, acesta fiind un tratament eficient pentru persoanele cu DZ tip 1.

Primele medicamente orale, sulfonilureicele, care stimulează pancreasul să elibereze mai multă insulină, devin disponibile ca terapie pentru diabetul zaharat tip 2 în 1955. Metforminul este al doilea medicament oral aprobat pentru tratarea DZ tip 2, în anul 1994. Opţiunile de insulinoterapie devin diversificate, prin introducerea Lispro, o insulină cu acţiune rapidă în 1996, ulterior Lantus, primul analog de insulină bazală, cu acţiune prelungită, în anul 2000. Cele mai recente clase de antidiabetice orale sunt reprezentate de inhibitorii DPP-1 și inhibitorii SGLT-2. În 2013 a fost creat primul pancreas artificial.

Monitorizarea glicemiei

Conceptul de monitorizare a glicemiei a evoluat de-a lungul timpului, de la determinarea glicemiei o dată pe lună, în timpul internărilor periodice, cu ajutorul unor dispozitive de mari dimensiuni, disponibile doar în anumite instituţii medicale, până la apariţia dispozitivelor portabile, de dimensiuni foarte mici, fiabile, cu un grad de precizie foarte bun. Primul glucometru utilizat în clinică a fost introdus în anul 1970. Astăzi, tehnologia permite adoptarea unor măsuri proactive în vederea prevenţiei episoadelor de hipoglicemie sau hiperglicemie. Glicemia poate fi măsurată la intervale regulate de timp, iar aplicaţiile pentru smartphone înregistrează aceste valori sub forma unor grafice.

Planul de îngrijiri

Componentele fundamentale ale planului de îngrijiri în diabetul zaharat implică:

1. accesul la automonitorizare
2. accesul la medicamente orale
3. accesul la insulină
4. accesul la educaţie și sprijin psihologic: este necesar un proces educativ continuu pentru ca pacienţii să își poată gestiona corect boala. Spijinul psihologic are un rol esenţial, mai ales la debutul bolii, când impactul diagnosticului este major, iar acceptarea modificărilor asupra stilului de viaţă poate fi dificilă;

5. accesul la alimente sănătoase și la educaţie fizică și sport

Diabetul zaharat în cifre

Cele mai recente date ale Federaţiei Internaţionale de Diabet arată că:

• 537 de milioane de adulţi cu vârsta cuprinsă între 20 și 79 de ani au primit diagnosticul de diabet zaharat. Se estimează că acest număr va crește la 643 de milioane până în 2030 și la 784 de milioane până
  în 2045;
• unul din doi adulţi cu DZ (mai ales de tip 2) rămâne nediagnosticat (232 de milioane);
• 81% dintre adulţii cu DZ trăiesc în ţări cu venituri mici și medii;
• un nou-născut din șase este afectat de hiperglicemie în timpul sarcinii;
• DZ este responsabil pentru 6,7 milioane de decese în 2021 – unul la fiecare 5 secunde;
• 541 de milioane de adulţi au toleranţă alterată la glucoză, fiind astfel la risc crescut de a dezvolta DZ tip 2.

Povești de început

Campania iniţiată de IDF și OMS aduce în prim-plan poveștile de viaţă ale pacienţilor cu diabet zaharat, care ilustrează ambiţia și perseverenţa cu care aceștia luptă în fiecare zi. O poveste impresionantă este cea a Florentinei Ionescu, tânăra noastră colegă, recent diagnosticată cu DZ tip 1.

„Nu am realizat ce înseamnă insulina și dependenţa de ea până anul acesta, când am fost diagnosticată, în luna mai, cu diabet zaharat tip 1. Încă mă consider un «boboc» în ceea ce privește experienţa mea cu boala, însă pe zi ce trece învăţ tot mai multe despre corpul meu, despre cum reacţionează la stres și la prea mulţi carbohidraţi (dacă nu îmi fac suficiente unităţi de insulină), la medicamente și la fluctuaţiile hormonale. Viaţa mea s-a schimbat, dar nu consider diagnosticul acesta o schimbare radicală, ci doar o mutare a «locomotivei» sănătăţii mele pe o altă șină: una care înseamnă că trebuie să fiu mai atentă la ceea ce mănânc și la câtă insu­lină îmi administrez. Diabetul zaharat nu înseamnă însă doar alimentaţie sănătoasă; la scurt timp am descoperit pe pielea mea că mișcarea moderată, respectiv mersul pe jos (aproximativ 30 de minute pe zi) mă ajută să scad valorile glicemiei atunci când nu sunt, totuși, exagerat de mari.

Cel mai greu moment a venit la câteva zile după diagnostic, în primele secunde în care am realizat că am rămas singură în rezerva de spital. Atunci a fost, zic eu, un moment-cheie, în care am realizat că în curând urma să merg acasă și că va trebui să învăţ să-mi calculez carbohidraţii și să-mi fac insulina corect, așa cum m-a învăţat personalul din spital.

Gestionarea emoţiilor

În ceea ce privește schimbările în plan emoţional, pot spune cu mâna pe stiloul de insulină că da, am devenit mai irascibilă, mai nervoasă, că poate uneori îmi sare ţandăra din orice lucru banal, că nu mai am răbdare cu oamenii, cu animalele mele de companie. Diabetul e o boală cu multe zile și săptămâni de joacă de-a «trial and error», în care trebuie să mă asigur că nu fac greșeli care mi-ar putea afecta sănătatea.

Boala m-a determinat, pe de altă parte, să fiu mai calculată, mai chibzuită când vine vorba despre alimentaţie, să ţin un jurnal alimentar zilnic, să-mi notez tot ce mănânc și câte unităţi de insulină îmi administrez la mese. Din păcate, sunt și zile caracterizate de frustrare, de burnout, de sentimentul că poate fac ceva greșit, iar din aceste cauze am glicemia mare. Uneori descopăr că, oricât de tare m-aș strădui să respect regulile ca la carte, pot să intervină anumiţi factori care dau glicemia peste cap.

Încă am momente în care simt că este greu, în care mă simt depășită de situaţie, în care îmi pierd încrederea în deciziile pe care le iau cu privire la unităţile de insulină. Cred că de vină este acest perfecţionism pe care mi l-am impus undeva pe traseu, ideea asta de a fi în fiecare zi cu glicemia în valorile ţintă. Diabetul nu e o boală pentru cei care sunt obsedaţi de perfecţiune – așa cum mă simt eu uneori. Așa că în unele zile îmi spun că e ok ca glicemia să nu fie «in range», că se pot face corecţii, pentru că sunt răcită și am febră ori pentru că iau un medicament pentru răceală care poate că influenţează glicemia.

Lăsând frustrările la o parte, încerc, totuși, să văd boala ca pe o sumă de oportunităţi pentru mine, ca pe un factor care m-a ajutat să mă pun pe mine pe primul plan în fiecare zi, chiar dacă la început totul mi se părea copleșitor.

Noi oportunităţi

Una dintre oportunităţi, cum îmi place mie să o consider, este legată de scris, iar diabetul zaharat a fost în cazul meu un trigger în sensul bun al cuvântului. Mi-am propus să încep să scriu proze scurte și texte din categoria microficţiunilor pentru că, nu de puţine ori, mi s-a demonstrat că scrisul are un efect terapeutic. Mi-am repetat o mică mantră, că pentru mine, diabetul zaharat este o sursă de inspiraţie și un mijloc de eliberare prin scrierea experienţelor pe hârtie.

Nu e deloc simplu să ajungi să accepţi un diagnostic de boală cronică și, de multe ori, ca pacient – asta o spun din experienţa mea, nu știu cum este în cazul altora –, te învinovăţești pentru că nu ai observat la timp semnele și simptomele. Însă în zilele noastre, diabetul zaharat nu mai este o condamnare; există tehnologii noi care ne fac viaţa mai ușoară, există site-uri medicale cu informaţii verificate, dedicate pacienţilor cu diabet, și aș aminti aici și de grupurile de suport de pe reţelele sociale.”

În septembrie a.c. a fost publicat, în Diabetic Research of Clinical Practice, jurnalul Federaţiei Internaţionale de Diabet, un document de consens pe tema neuropatiei diabetice, una dintre complicaţiile diabetului zaharat.

„Polineuropatia diabetică este o afecţiune heterogenă din punct de vedere clinic, cu multiple provocări din punct de vedere al diagnosticului şi al managementului. În luna noiembrie a anului 2020, cu ocazia Zilei Mondiale a Diabetului, s-a desfăşurat Conferinţa Internaţională de Consens asupra screeningului, diagnosticului și tratamentului polineuropatiei diabetice senzitivo-motorii. Experţii medicali aleşi sunt lideri de opinie în domeniul managementului diabetului zaharat, care acoperă o arie geografică largă. Cu multă responsabilitate,  am reprezentat România în acest grup, în speranţa de a reda ulterior cât mai mult din experienţa acumulată în acest proiect colegilor mei din ţară care îngrijesc persoanele cu neuropatie diabetică. Experţii internaţionali au sumarizat ideile discutate în cadrul conferinţei şi evidenţele ştiinţifice disponibile pe această temă, iar rezultatele muncii noastre sunt cuprinse în recomandările clinice emise în acest document de consens.” (Prof. dr. Gabriela Radulian, președintele Societăţii de Neuropatie Diabetică)

Citește și: DZ: prevenție și tratament în boala cronică de rinichi