Citiți și: Membri cu drepturi depline ai familiei 

Iată mai jos povestea lui Shosho și a Lunei: 

„Primul copil blănos al familiei noastre a fost motanul Shosho. A apărut în familie în primăvara lui 2007, un boț de blăniță de numai două luni, cu urechi atât de lungi, încât aducea mai degrabă cu un mic liliac, necum cu un vajnic reprezentant masculin de neam pisicesc. Mic, de încăpea perfect în buzunarul de la piept al unui banal halat medical. Instant torcător, încât numele a reprezentat o provocare: să fie Diesel, de la zgomotul de motoraș scos de cum îl luam în brațe? Sau Shosho, de la albul imaculat al botoșeilor ce îi îmbrăcau delicat toate cele patru lăbuțe, în contrast cu negrul lucios al restului de frac blănos? 

A câștigat Shosho, din motive strict subiective și fără un criteriu anume de departajare. Parcă știind că are un nume – și un renume – de apărat, și-a îngrijit de mititel albul imaculat al botoșeilor și negrul de abanos al costumului de cotoșman. A rămas însă același motoraș Diesel, degrabă torcător la contactul cu umanoizii din familie. 

Mititel fiind, era destul de năzdrăvan. A făcut confetti din suluri de hârtie igienică. A inspectat de la înălțime toate ușile apartamentului în care locuiam pe atunci. A folosit perdelele pe post de panou de escaladă. Maestru al jocului de-a v-ați ascunselea, avea însă un călcâi al lui Ahile, pe care l-am aflat repede: zgomotul care îl făcea întotdeauna să iasă din cele mai ascunse și nebănuite cotloane era unul unul aparent banal, domestic: deschiderea ușii frigiderului. Apărea instant, tăcut, talent care l-ar fi făcut cu siguranță invidios și pe Houdini, dacă acesta din urmă ar fi știut de maestrul blănos. A păstrat acest obicei chiar dacă, odată cu înaintarea în vârstă, o boală cronică l-a obligat să tolereze numai diete veterinare și frigiderul nu i-a mai putut oferi recompense culinare. 

Maseur talentat, și-a făcut debutul prin proceduri de gheropunctură. Ulterior și-a îmbunătățit tehnica și, la acest moment, serviciile sale sunt extrem de solicitate de către toți membrii bipezi ai familiei. 

Când în familie au apărut puii de om, i-a adoptat de la început și le-a vegheat somnul. S-a lăsat tras de coadă, de mustăți și de urechi, uneori mângâiat nu tocmai delicat de către mânuțe dolofane de bebeluși. Le-a servit deseori drept pernuță la somn sau guler de blăniță torcătoare, la joacă. 

Cu trecerea anilor a devenit un bătrânel cu tabieturi, iubitor de confort și de somn nederanjat. 

De circa un an, liniștea lui este pusă zilnic la încercare de apariția unui nou membru blănos în familie. O ea. O Luna. O fetiță bichon, adoptată la 3 luni dintr-o canisă - adăpost. Tânără și zvăpăiată, iubitoare de copii, oameni și animale, dar degrabă temătoare de alți patrupezi canini, probabil repercusiune a niscaiva traume din mica ei copilărie. 

Luna-Nebuna sare pe el ca o căpriță tânără și jucăușă. Mâncarea lui, chiar de e de dietă, este întotdeauna mai bună. Iar el o lasă ce o lasă, până când, agasat de insistențele junei canine, o trimite la distanță cu o ridicare de... lăbuță. Luna înțelege. Dar fie are memoria scurtă, fie dorința ei de joacă e mai puternică decât dojana miorlăitorului. Căci o ia de la capăt cu țopăiala în fața lui, până când seniorul în frac cedează și pleacă să își caute liniștea temporară fie într-un cotlon încă neaflat de căprița hămăitoare, fie undeva la înălțime, unde patrupeda canină nu poate avea acces, din lipsă genetică de detentă. 

Viața în familia noastră, cu doi blănoși și doi copii, este lipsită de plictiseală. Însă plină de farmec. Scene desprinse parcă din desene animate, momente de tandrețe, faze haioase sau mai puțin amuzante – când canina se metamorfozează în cărtițo-purcică, și în grădină răsar brusc niște gropi, sau cand seniorul miorlau își descoperă veleități de tenor în miez de noapte, instigat de vreo ușă care se încăpățînează să râmână închisă în fața alteței sale – toate astea reprezintă mica noastră mare familie.” - Dr. Cosmina Berbecel, medic primar medicină de familie.