Citiți și: Membri cu drepturi depline ai familiei 

Iată, pe larg, povestea Prințesei Blue: 

„Prima pisică a familiei a fost Minou, care a apărut în casă (când Bianca a împlinit 10 ani) ca urmare a unui complot între fiica noastră și sora mea. Nu credeam că viața în comun cu o pisică în apartament este un lucru bun. Dar Minou mi-a arătat că greșisem. O arătare urecheată, cu fundă roșie la gât (ca un cadou adevărat!), siamo-birmaneză plină de zvâc și de personalitate. În primii ani era zvârlugă, încât am cumpărat site speciale, solide pe care să le montăm la ferestre, ca să nu o vedem zburând în cireșul de sub geamuri. Apoi s-a domolit și a fost cea mai bună, devotată, șmecheră, jucăușă și veșnică prietenă a Biancăi. Viața, însă, a făcut-o pe fiica mea să plece pe alte tărâmuri, ca să învețe carte și obiceiuri occidentale. Acolo a rămas, iar Minou s-a mulțumit să fie adorată de ea doar în vacanțe. Dar eu am fost mamă bună, tolerantă și atentă la nevoile ei. După mulți ani, Minou s-a îmbolnăvit. Intervenții chirurgicale, nenumărate șiruri de perfuzii. Dar Minou a ținut piept, privind cu ochii ei albaștri înțelepți și către perfuzor, dar și către mângâierile care urmau. Îmi rupea inima, dar ea torcea cu încăpățânare în brațele mele. 

În ultimul ei an de viață, pe la 18 ani, ne-a fost clar că Minou nu va mai rezista mult, deși continua să toarcă în brațe, zi de zi. Odată i-am povestit ficei mele că nu voi mai vrea un alt animăluț, că e tare greu când plec de acasă și mai ales e greu să vezi cum îmbătrânește... Fiica mea mi-a dat dreptate, fără să îmi comunice că deja vorbise pentru a pregăti o urmașă pentru Minou. 

De ziua mea, un cuplu de prieteni ai Biancăi au sunat la ușă. Și au intrat cu «La mulți ani!» și cu o cușcă care conținea o minge albă de blăniță... Prințesa Blue, un pisoi Ragdoll perfect, cadou de la fie-mea. 

A fost dragoste la prima vedere.  Cel mai frumos cadou din viața mea. Am uitat instant că îmi propusesem să nu mai am animale în casă. Frumoasă cum nu mai văzusem vreodată, un puf cu ochi albaștri strălucitori, înțeleaptă de mică, cuminte și... «prințesă». Și așa a rămas, Prințesa Blue. 

Familia și prietenii știu. Ea e Blue, minunea mea cu ochi superbi. 

Este adevărat, nu este extrem de sociabilă. Îi place să fie prieteni în casă, adoră să fie admirată, dar la distanță de minim un metru. Tandrețea o manifestă doar față de mine (când vrea ea), rareori față de alți apropiați, și doar ca o favoare de la un rang regal către bieții bipezi.

Când eu dorm, e lângă mine. Când lucrez, stă pe imprimantă. În bucătărie apare instant dacă sunt acolo. Mă urmărește cu un aer princiar indulgent. 

Dar e atât de bună, degajă atât de multă lumină prin prezența ei. Nu știe să zgârie, să muște, nu fură mâncare, nu strică nimic. E stăpâna incontestabilă a casei, este rolul pe care și l-a adjudecat de la început și are ca principală grijă să își curețe blana imperială și să toarcă armonios. 

Uneori vin obosită acasă. Deși îmi plac oamenii, deși caut întodeauna ce e bun în fiecare, uneori mă simt dezamăgită, sau iritată. Dar când apare Blue, nu pot să nu zâmbesc. Uit de oboseală, uit de frecușurile inevitabile. Căci Prințesa are nevoie de zâmbetul meu. Ea nu mă supară niciodată. 

Prezența ei este un cadou zi de zi. Și știe asta. Aerul ei princiar este singura aroganță pe care o accept cu bucurie. 

Și nici măcar nu face un efort deosebit să mă cucerească. E suficientă privirea ei și o mângâiere pe blănița superbă. 

Îi mulțumesc pentru zâmbetul de zi cu zi.

E doar Prințesa Blue.” - Dr. Rodica Tănăsescu, formator MF, vicepreședinte AMF-B.