Dezbaterea blitz a fost despre evoluția Colegiului Medicilor din Municipiul București și despre cele mai importante provocări pentru organizație în această epocă a schimbărilor rapide. 

Prof. dr. Cătălina Poiană, președintele Colegiului Medicilor din Municipiul București, a evidențiat prioritățile și realizările CMMB. (citește și: Am schimbat paradigma - Colegiul Medicilor să devină un colegiu pentru medici!). Prof. dr. Bogdan Ovidiu Popescu a pornit de la particularitățile profesiei medicale, arătând care sunt dificultățile care apar în relația medicilor cu familia și societatea.  

— Există unele aspectele particulare legate de viața de familie a medicului, diferită de aceea din alte profesii, a spus prof. dr. Bogdan-Ovidiu Popescu. Un tânăr care se hotărăște să urmeze facultatea de medicină, în primul rând are de parcurs un drum mai lung, de șase ani, o perioadă dublă a studenției, după care urmează o perioadă de pregătire, între trei și șase ani, de rezidențiat, în care medicii învață fără să aibă fără să aibă posibilitatea de a practica independent. Haideți să ne imaginăm că, la fel ca alți profesioniști, și un medic vrea să-și întemeieze o familie, așa cum e firesc. Să ne gândim, mai cu seamă, la femeile care aleg să practice medicina. Deci, ca femeie medic, dacă te gândești la o familie, înseamnă că, la un moment dat, vei avea ai și un copil, dacă îți dorești asta. În timpul facultății și al rezidențiatului, acest lucru, firesc pentru orice alt profesionist, ar duce la întreruperea studiilor și ar impune femeii-medic un foarte mare efort pentru a recupera cunoștințele, ceea ce îngreunează decizia. Iată o particularitate, spre exemplu, în meseria noastră. 

Dar, înainte de a te gândi la o familie, de a te gândi la un copil, te gândești să-ți găsești un partener de viață. Nici asta nu este deloc simplu, în condițiile în care, indiferent că vorbim de facultate, de rezidențiat sau de restul vieții noastre profesionale volumul de muncă al unui medic este mare, ceea ce  face greu de ținut în echilibru balanța între viața profesională și viața familială. E foarte greu pentru un medic să poată fi un soț/ soție bun/ bună și un părinte bun.

 Mai mult decât atât, dacă ne referim la familie, când ești medicul din familia ta, toate rudele vin la tine și pretind să le știi pe toate, ceea ce sigur niciodată nu vei reuși. Și, mai mult, așteaptă să le dai sfaturile cele mai bune și să rezolvi toate probleme de sănătate, plecându-se de la ideea că există doar vindecare, evident vindecare rapidă, nu altfel de evoluții medicale. Trecând mai departe, dinspre familie spre prieteni, lucrurile se petrec relativ similar. Ai prea puțin timp să stai cu prietenii tăi, rămâne prea puțin timp pentru activități plăcute, de la cele sportive la hobby-uri. 

— Ezită tinerii să se angajeze pe acest drum când  văd că trebuie să lucreze în week-enduri, în zilele de sărbătoare, că sunt de gardă când prietenii care lucrează în alte domenii merg la munte?

— Nu e vorba doar de zilele de week-end. Dacă ai un un copil care se îmbolnăvește sau are o problemă, nu poți pleca din gardă, nu poți alerga acasă, așa cum face un alt părinte. Iar, uneori se întâmplă să fie ambii părinți medici... Și nu e vorba doar de gardă, ci despre faptul că un medic are solicitări 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, 365 de zile pe an. Trebuie să fie medic, să răspundă solicitărilor la orice oră, ceea ce e practic imposibil. Lumea te solicită, indiferent că te sună la telefon, că îți dă mesaje, mail-uri, imaginându-și că ești dator să răspunzi oricând, oricărei solicitări. Nu se înțelege că medicii sunt oameni, că nu pot funcționa non-stop, în program continuu. De multe ori medicii sunt priviți ca niște instrumente, ca niște bunuri publice, ca o aplicație pe care o folosești oricând, oricum vrei. Ori, nu este așa. Medicii sunt oameni și prima grijă pe care trebuie să o aibă un medic este grija lui, să fie el bine, pentru că dacă el nu este bine, nu are cum să-i ajute pe alții, nu poate să-și îndeplinească rolul de medic. 

— Dacă societatea are aceste solicitări, de cealaltă parte ar trebui să ofere medicului recunoștința sa. Ori, spunea doamna profesor Poiană că în cercetarea sociologică realizată de Colegiul Medicilor din București, din dialogul cu membrii CMMB, a reieșit că tinerii doctori pleacă din țară în primul rând pentru că nu simt din partea societății respectul cuvenit. 

— Sigur că da. Începeam prin a spune că percepția asupra medicului este oarecum eronată, adică se așteaptă o soluție care nu neapărat este posibilă, iar această soluție pentru vindecare mai trebuie să vină și rapid, imediat. De cealaltă parte, dacă vorbim de ceea ce face societatea pentru sănătatea ei, când ne comparăm cu alte sisteme medicale, să ne aducem aminte că la noi în țară, de exemplu, contribuții la sănătate plătesc doar 7-8 milioane de contributori, din peste 18 milioane, câți mai suntem. Bugetul Sănătății este extrem de mic, ponderea în PIB este la jumătate. Iar presiunile sunt foarte mari. În acest context, trebuie să încercăm să readucem spiritul, să readucem umanitatea în discuție. Colegiul Medicilor din Municipiul București a salutat această inițiativă, avem o secțiune dedicată integrărilor umaniste în medicină la această ediție a Conferinței CMMB, și mulțumesc pentru susținere și doamnei președinte și tuturor colegilor din Biroul municipal. Atât prin Colegiu, cât și prin Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila avem o întreagă serie de dezbateri despre integrările umaniste în medicină. O astfel de abordare face bine și medicilor, și societății, ca percepție. 

Evident, nu va înțelege toată lumea, imediat, care sunt limitele profesiei noastre, că nu poți să vindeci în toate cazurile, că unele boli pot avea evoluții fatale în ciuda oricărui efort al unui medic. Desigur că noi, la Colegiul Medicilor din București, ne gândim la toate lucrurile astea pe care le trăim împreună cu toți ceilalți colegi și încercăm să venim cu soluții. De exemplu, în timpul pandemiei am realizat un acord cu colegii noștri de la Colegiul Psihologilor, pentru susținerea de cursuri pentru medici, într-o perioadă extrem de grea, de aceea facem aceste serii de discuții spirituale și de integrări umaniste. De aceea încercăm să luăm cât se poate din povara administrativă care ne este dată de această meserie, poate cea mai reglementată dintre toate meseriile , asta facem și în pozițiile publice pe care pe care le avem aici, la Colegiul Medicilor din Municipiul București. 

— Ar trebui ca o parte din efortul medicului să fie preluat, în spitale de psihologi care să asiste pacientul?

— Exact, pe de o parte, toată această asistare psihologică a unui pacient căruia tu îi stabilești un diagnostic ar trebui preluată de către colegi psihologi, și mai ales toate actele administrative, birocrația care a ajuns de neimaginat, toate acestea ar trebui preluate de un registrator sau alt personal auxiliar. E inadmisibil ca un medic să aștepte, și cu reproșul aferent al pacientului, să piardă ore în șir fiindcă nu merge SIUI-ul…