Textele au fost selectate de editorii de la The New York Times Magazine și traduse în limba română în colecţia Anansi Contemporan. Cititorul se va delecta cu povestiri originale, extrem de diferite prin unghiul prin care fiecare autor a ales să abordeze pandemia de COVID-19. Acestea sunt însoţite de ilustraţii de Sophy Hollington, artistă și ilustratoare britanică.

Prozele aduc în prim-plan, pe de o parte, aspecte care pot părea amuzante, cum ar fi textul Barcelona: oraș deschis, semnat de John Wray, în care personajul principal are o idee pentru un model de business care înflorește în primele luni ale pandemiei: anunţă că are disponibili câini pentru „excursii” de câte două ore, pentru o taxă „la discreţia
clientului”.

Pe de altă parte, unele proze, cum ar fi Recunoaștere de Victor LaValle, aduc în faţa cititorului aspecte de un realism aproape dureros, tangibil, cum ar fi noua sarcină a unui administrator de bloc de locuinţe din New York, care trebuie să verifice zilnic fiecare apartament; un X mare realizat cu spray cu vopsea argintie pe o ușă la care nu răspunde nimeni înseamnă că locatarul este o posibilă victimă făcută de COVID.

Inedit și deopotrivă ingenios a fost și modul în care autoarea Liz Moore a ales să spună povestea în Observaţii clinice, pornind de la îngrijorarea a doi părinţi într-o noapte în care bebelușul lor are un episod febril: „Informaţie: În lume există o boală nouă. Informaţie: S-a răspândit la populaţia umană. Informaţie: Tatăl copilului a fost anunţat, ieri, că trei dintre colegii săi de muncă au contractat boala”.

Readucându-ne cu picioarele pe un teritoriu familiar, cel al
lockdownului, Colm Tóibin descrie în Povești de la Râul Los Angeles modul în care perioada petrecută în carantină afectează viaţa de zi cu zi a unui cuplu gay, într-o aparentă fericire: „Eram fericiţi în izolare, fericiţi cum nu mai fuseserăm de mult”.

Una dintre prozele mele preferate din acest volum vorbește despre „elefantul roz” din încăpere, însă fără a pronunţa cuvântul pandemie sau COVID. În Așa un cer albastru, Mona Awad descrie cum se schimbă viaţa unei tinere după ce se supune unui tratament de înfrumuseţare într-un salon obscur, deschis în pofida carantinei. În urma tratamentului, se întâmplă ceva.

Câteva situaţii din acea zi nu o îngrijorează: taximetristul poartă o eșarfă legată peste gură și nas; refuzul lui de a accepta plata cu bancnote („Se plătește doar cu cardul, vă rog.”); fostul soţ alegând banca cea mai lungă din parc pentru a sta de vorbă când se revăd; oamenii din parc cu măști pe faţă, uitându-se cu severitate la faţa ei „neacoperită, radioasă”.

Acestea sunt doar câteva exemple de povestiri ce au ca punct central COVID-19, oferind cititorului un binoclu cu lentile magice, permiţându-i să vadă mai de aproape firele întreţesute de pandemie în vieţile personajelor copleșite de carantină, de teama de a-și pierde persoane dragi, de teama că orice simptom poate fi semn al infecţiei cu SARS-CoV-2 – fire care au pătruns și în vieţile noastre din martie 2020.

Citiți și: Umorul, singura apărare