Societatea ne învață că mereu avem de făcut o alegere, mereu trebuie să renunțăm la una din părți pentru a putea crește în cea de-a doua, pentru că nu le putem avea pe ambele. Ne învață că trebuie să muncim mult ca să putem crește în carieră, în special în acelea considerate „bărbătești”, că trebuie să renunțăm la viața personală pentru a ajunge într-o poziție superioară. Dacă nu ești dispusă să faci acest sacrificiu, ești invitată, mai mult sau mai puțin subtil, să „stai la cratiță și cu copiii”. 

Dar realitatea nu trebuie să arate așa. Pentru că am simțit pe pielea mea ce înseamnă să fii mamă și medic, să predai și să alini, să înveți și să îi înveți pe alții, pot spune cu convingere: se poate și altfel. Poți construi o carieră solidă și, în același timp, să fii prezentă în viața copilului tău. Poți fi profesionistă și mamă, fără ca „o latură” să o umbrească pe cealaltă. Cheia stă în echilibru. În a ști ce vrei cu adevărat, în a-ți seta prioritățile cu sinceritate și în a-ți da voie să crești în ambele direcții. Nu e ușor. E nevoie de disciplină, de sprijin, de curaj și de multă încredere în propria persoană. Dar este posibil. Și merită. 

Sunt medic rezident în obstetrică-ginecologie, doctorand în științe medicale, asistent universitar colaborator la Facultatea de Moașe și Asistență Medicală. Sunt fiică, soție și, mai presus de toate, sunt mama unei fetițe de un an și jumătate, care îmi reamintește zilnic ce înseamnă iubirea necondiționată. Sunt dovada vie că le poți avea pe toate. Am muncit mult pentru a ajunge unde sunt astăzi, dar rezultatul este unul cât se poate de împlinitor. 

Când am rămas însărcinată și am trecut dincolo de halatul alb, am descoperit că nimic nu te pregătește cu adevărat pentru momentul în care îți vine rândul. Am fost convinsă că voi putea gestiona totul cu luciditate, că emoțiile nu vor pune stăpânire pe mine, dar m-am înșelat. Când am devenit eu însămi pacientă, am simțit pe pielea mea vâltoarea de sentimente, furtuna hormonală, schimbările fizice și psihice care îți remodelează întreaga ființă. Atunci am înțeles, mai profund ca niciodată, că dincolo de pregătirea profesională, de experiență și de competență, ceea ce contează enorm în această călătorie este felul în care ești însoțită de medicul pe care îl alegi să îți fie alături: cu răbdare, cu empatie, cu blândețe. 

Importanța legăturii medic-pacient

Sarcina m-a făcut să îmi doresc să fiu un medic mai bun. Să nu mă opresc din învățat, să particip la conferințe, să fiu la curent cu cele mai noi protocoale, să îmi perfecționez constant abilitățile practice. Dar mai ales, m-a învățat cât de importantă este legătura umană dintre medic și pacient. Să asculți cu adevărat, să vezi dincolo de cuvinte. Să fii acolo, nu doar cu știința, ci și cu sufletul. Momentul nașterii a fost copleșitor. Plin de emoție, de teamă, de îngrijorare – știind teoria, aveam mai multe întrebări și scenarii în minte decât o pacientă fără pregătire medicală. Dar a fost și plin de bucurie, de împlinire, de sens. Și din nou, mi s-a confirmat direcția în care vreau să merg. Ca medic, dar și ca om.

După ce am născut, fetița mea a devenit centrul universului meu. Mi-a acaparat toată atenția, tot timpul, toată determinarea. Inevitabil, au început să apară întrebările: „Voi mai avea timp pentru mine? Pentru pregătirea profesională? Mai sunt dispusă să stau peste program? Mai pot să cresc așa cum mi-am dorit?”. Mai mult ca niciodată, îmi răsuna în minte acea percepție generală: „Este o lume a bărbaților. Nu le vei putea face pe amândouă. Trebuie să alegi între carieră și viața personală”. 

Dar în ciuda acestor gânduri, în cei doi ani de concediu de maternitate, am ales să nu renunț. M-am înscris la doctorat. Am devenit asistent universitar. Am mers săptămânal la spital pentru a preda studenților și pentru a-mi continua formarea profesională. Mi-am dedicat timp pregătirii lecțiilor, studiului, participării la activități academice – toate acestea fără să sacrific timpul petrecut cu familia și prietenii. 

Am înțeles, pas cu pas, că nu trebuie să renunț la nicio parte din mine. Că pot fi mamă și medic, că pot fi prezentă acasă și activă profesional. Că aceste două lumi nu se exclud, ci se completează. Nu a fost ușor să găsesc echilibrul. A fost nevoie de alegeri conștiente, de prioritizări, de renunțări temporare și de multă organizare. De fiecare dată am pus în balanță efortul și rezultatul. Privind în urmă, realizez că fiecare pas, fiecare decizie, fiecare noapte nedormită m-au construit, m-au adus aici. Și sunt recunoscătoare.

Răbdarea ca o artă

Anii petrecuți în gărzi și în sala de operații m-au învățat că răbdarea este o artă, nu o calitate opțională. Am învățat să traduc pentru părinți și bunici termenii științifici în cuvinte calde, ușor de înțeles, și m-am deprins să „citesc printre rânduri” atunci când lacrimile sau tăcerea erau singura formă de comunicare. Controlul emoțiilor, vital în momentele de criză, mi-a oferit puterea de a rămâne lucidă în fața durerii sau a fricii. Iar raționalul mi-a devenit instinct atunci când fiecare decizie contează pentru un rezultat optim. Tot ce am învățat pentru sănătatea pacientelor mele m-a ajutat să îmi veghez cu aceeași concentrare liniștea copilului meu. 

Maternitatea mi-a deschis inima către un nivel nou de empatie: am descoperit cât de mult cântărește un cuvânt de încurajare, o privire caldă și o îmbrățișare care spune „nu ești singură”. Am simțit pe propria piele teama pe care o trăiește orice părinte în fața unei situații medicale necunoscute și am înțeles cât de fragilă poate fi încrederea în medic atunci când necunoscutul bate la ușă. Acum, în fiecare consultație, îmi aduc aminte de nopțile nedormite alături de fetița mea și știu că, dincolo de cunoștințe și protocoale, ceea ce completează corect diag­nosticul sunt căldura și respectul cu care îl transmitem.

Am ales să povestesc experiența mea cu scopul de a demonstra că se poate, cu scopul de a sparge limitele pe care ni le impunem sau care ne sunt setate de societate. Poți fi femeie și să îți construiești o carieră pe care ți-o dorești fără a renunța la viața personală sau la cea de familie. Este nevoie de multă muncă, dar cel mai important este să găsești echilibrul care îți dă sens fiecărei zile. Fiecare zi aduce provocări noi, dar și oportunitatea de a integra toate rolurile care ne definesc. Călătoria aceasta m-a învățat că nu trebuie să alegem între noi înșine și visurile noastre, ci să găsim forța de a trăi autentic și complet în fiecare dintre aceste lumi.

Medicina ca un „montagne russe”

Anii de facultate nu au fost ușori. A fost o călătorie cu suișuri și coborâșuri, cu momente în care am râs și am legat prietenii care mi-au devenit sprijin, dar și cu clipe în care am plâns, copleșită de oboseală și incertitudine. Au fost nopți nedormite, în care învățam până târziu, zile în care epuizarea fizică se transforma în oboseală psihică și clipe în care am simțit că nu mai pot. Au fost momente în care am vrut să renunț. Dar de fiecare dată, m-am întors la mine și la visul meu. Și mi-am spus că nu pot să mă trădez. Așa că am continuat – cu determinare, cu perseverență, cu credința că drumul meu are un sens. 

Ajunsă la examenul de rezidențiat, știam ce îmi doresc: o specializare chirurgicală. Mă fascinau adrenalina din sala de operații, precizia și finețea mâinilor care evită cu grijă structurile vitale, dar care, în același timp, repară durerea. Întotdeauna am asociat chirurgia cu arta, cu felul în care un pictor își așază vopseaua pe pânză – delicat, dar cu o însemnătate profundă, vitală. 

Totuși, căutam ceva mai mult. O specialitate care să aducă nu doar tehnică, ci și emoție. Intimitate. Bucurie. O ramură care să îmbine frumusețea concepției cu responsabilitatea monitorizării a două vieți într-una singură. Care să aducă pe lume viață, dar să și lupte pentru ea, uneori în contexte oncologice, în momente grele, dar pline de speranță. Așa am descoperit ginecologia. O lume fascinantă, în care știința se întâlnește cu miracolul, iar fiecare zi aduce cu sine o lecție despre fragilitate, forță și încredere.

Rezidențiat în vremuri de pandemie

Începutul rezidențiatului nu a fost ușor – nici în plan profesional, nici personal. Am pășit în această etapă în plină pandemie de COVID, fără acel moment de respiro pe care îl așteptasem cu atâta nerăbdare după un examen important. 

Și totul a fost diferit. Interacțiunile umane se desfășurau aproape exclusiv online sau în spital, iar sentimentul de izolare devenise parte din rutina zilnică. Îmi era teamă de combinezonul alb, acela care mă acoperea din cap până în picioare. Îmi era teamă de virus, de necunoscut, de gândul că aș putea duce boala acasă, la cei dragi. Dar în același timp, știam că dincolo de acel geam (al combinezonului – n.red.), mă așteptau niște ochi mai speriați decât ai mei, ochii unor femei care nu se temeau doar pentru ele, ci și pentru copilașul pe care îl purtau în pântec. 

Așa că îmbrăcam combinezonul, cu frică, dar și cu hotărâre. Îmi puneam un zâmbet cald pe față, conștientă de efectul lui liniștitor asupra pacientelor. Îmi făceam treaba cu empatie, cu grijă, cu recunoștință că pot fi acolo, că pot întinde o mână de ajutor exact când era nevoie. Dar oboseala s-a acumulat. Din nou, au fost momente în care am simțit că nu mai pot. 

De data aceasta însă, nu mai eram singură. Nu mai aveam doar sprijinul părinților, ci și al mentorilor mei, oameni care m-au învățat nu doar medicină și profesionalism, ci și omenie. Al prietenilor care m-au ascultat fără să judece. Al soțului meu, care m-a încurajat să continui, să nu uit cine sunt și de ce am ales acest drum. Și am continuat. Pentru că, în ciuda tuturor provocărilor, ceea ce fac mă definește. Și pentru că fiecare femeie pe care o ajut, fiecare copil care vine pe lume, toate acestea îmi reamintesc că am făcut alegerea corectă.     

Visul unei fetițe de grădiniță

Am cunoscut cândva o fetiță al cărei parcurs m-a impresionat. Era din București și fusese crescută într-un mediu în care disciplina și sprijinul emoțional erau parte din cotidian. Avea doi părinți psihologi – unul colonel în cadrul MApN, celălalt în domeniul psiho-pedagogiei speciale. Când educatoarea a întrebat-o ce vrea să devină „când va fi mare”, a răspuns cu o sclipire în ochi: veterinar.

Părinții ei, prin natura profesiei și a firii lor, au ales să o susțină necondiționat. A crescut liberă și hotărâtă, la fel ca visul ei. La școală, îi plăceau limba română și geografia. Îi plăcea să citească și să aștearnă în scris fel și fel de idei și de experiențe cărora le dădea o notă personală, dar și profesionistă, argumentându-și fiecare idee. Au fost persoane care îi prevedeau o carieră de jurnalist, poate chiar pe micul ecran, altele care s-au gândit că ar fi potrivită pentru o carieră de avocat sau care au râs de fața ei micuță și drăguță, prevestindu-i o carieră de model. 

Prima surpriză a venit în momentul alegerii liceului, când, împotriva opiniei generale de a se îndrepta spre un liceu cu profil uman, a vrut să arate ce poate cu adevărat și a optat pentru un profil real la un liceu de top de la momentul respectiv – Colegiul Național de Matematică și Informatică „Tudor Vianu” din București. Apropiindu-se momentul Bacalaureatului și al unei noi alegeri pentru viitor, mulți i-au sugerat să se orienteze către o carieră în IT. Nu i-a ascultat și a rămas fidelă visului ei din copilărie. 

Mai târziu, s-a întrebat însă dacă ar putea face mai mult. Dacă și-ar putea folosi toate abilitățile deprinse până atunci pentru a ajuta mai mult oamenii. Și atunci a îndrăznit să viseze mai departe, și a ales Medicina. Nu veterinară, ci umană. Chirurgicală chiar, spre surprinderea multora. Au fost voci care au râs și i-au zis că e o lume prea dură pentru ea, că trebuie să „aibă sânge rece” pentru a rezista în domeniu, că este o lume a bărbaților, că nu va avea timp să își creeze o familie, că va fi singură și în majoritatea timpului la spital. Dar au existat și câțiva oameni care i-au acordat încredere atunci când visul ei de fetiță de grădiniță părea prea îndrăzneț. Sprijinul lor discret a fost toată energia de care avea nevoie ca visul să prindă viață. 

Fetița cu ochi curioși sunt eu. Aceeași femeie care, azi, continuă să creadă la fel de mult în ceea ce face.