Când, în pandemie, am auzit prima oară că unii doctori vaccinează pacienții la „chiuvetă” am zis că nu se poate, e fake news. Era oricum o perioadă încărcată, în care zvonurile care circulau online și offline erau care mai de care mai crețe. Încă mai aveam o parte romantică în mine, care nu accepta forme abjecte de complicitate medicală.

Când autoritatea administrativă sanitară s-a schimbat, politic, și am văzut ferocitatea schimbării de mesaj și socotelile cinice ale unor politicieni, nici că m-am mirat foarte mult, dar nici că mi-a picat foarte bine. Încă mai aveam o parte romantică în mine, care nu accepta că într-o criză care amenință deo­potrivă opincă și vlădică, om de stânga, om de dreapta, progresist sau conservator, cineva ar pune în pericol vieți doar pentru o mână de voturi. 

Pfizergate, sau scandalul achizițiilor de vaccinuri anti-coronavirus, ne costă pe noi, ca țară, peste jumătate de miliard de euro. Bani aruncați pe fereastră. Sau la chiuvetă, după caz. Vestea că România a pierdut procesul cu compania a declanșat un schimb de replici între foști miniștri ai sănătății. Nu sunt obiectiv aici, pe unul l-am criticat, pe celălalt l-am consiliat. Obiectivitatea mea, însă, e cu privire la natura actelor și faptelor care au generat consecințele, respectiv culpa partajată, comună, a administrațiilor care, într-o mai mică sau mai mare măsură, n-au apărat statul român. 

România e o țară ciudată. Suntem atât de săraci că nu ne permitem lucruri ieftine, și de unde n-avem bani îi dăm, cu mișcări sacadate prin teanc, fără număr. Fără număr.
Din orice unghi te-ai uita la achiziția suplimentară de vaccin Pfizer, nu avea fundament. Ai putea să argumentezi că era un „worst case scenario”, un „paza bună trece primejdia rea” dus la extrem, la un moment când pandemia nu dădea semne că se potolește. În fapt, nici nu s-a potolit, toamna și iarna 2021-2022 au fost absolut ucigătoare, iar apărarea noastră medicală prăbușită. Dar ignorarea realității străzii s-ar părea că pe mulți i-a împins în camere ecou, unele doctrinare, altele pecuniare, cinice. Să fie bine și să șteargă cine vine după ei.

Că azi „moare și capra vecinului”, că transformăm o greșeală strategică a acelei administrații într-un casus belli în actuala coaliție, continuă să erodeze puținul capital de încredere pe care-l mai avem în populație. Iar pentru vaccinare, ca politică de sănătate publică, Pfizergate nu înseamnă decât un al (câtelea?) cui bătut în sicriu. N-am decât o minimă melancolie. Ca medic, eu mi-am făcut datoria în pandemie. Ca unul dintre oamenii care au pus umărul la campania de vaccinare anti-COVID, sunt împăcat cu fiecare gest făcut alături de colegii mei doctori. Mă întreb, uneori, dacă – la epocă – puteam vorbi mai bine, acționa mai bine, puteam fi mai diligenți. Nu doar eu. Noi. Noi toți. 
Suntem condamnați, în profesia noastră, să nu ne gândim după actul medical doar la ce-a mers bine, cât mai degrabă și la ce n-a mers, ce n-a funcționat, unde era loc de mai eficient.