Toate acestea m-au făcut, nu știu dacă mai înțelept, dar mai smerit, ceea ce e mare lucru. 

Smerenia – termen pe care îl folosesc fără nicio conotație spirituală – e totuși o formă de înțelepciune, poate începutul ei: e capacitatea de a vedea măcar un pic mai departe de granițele propriei vieți mărunte. Un alt mare privilegiu este că sunt un om ocupat: în fiecare zi, fără excepție, fac treabă. Prima oară când am simțit un val uriaș de recunoștință pentru că puteam face treabă a fost în frământata primăvară a lui 2020. Faptul că puteam merge la serviciu, spre deosebire de restul lumii, că puteam să îmi văd pacienții, care erau toți gravi, căci doar cazurile neamânabile mai ajungeau la cabinet, că mi s-a permis să fiu în locul în care puteam ajuta mi-a salvat sănătatea mintală. 

S-au împlinit exact cinci ani de atunci și realizăm că aveam dreptate când spuneam că lucrurile nu vor mai reveni la un normal familiar. Nu anticipam însă chiar în ce măsură ele se vor schimba: dacă a existat o reacție firească, comună, de doliu sau stres posttraumatic după pandemie, ea a fost cu totul umbrită de barajul de catastrofe și amenințări „geopolitice”.  

Ca răspuns social, am observat o stranie colectivizare a minții. Mai întâi, și asta văd și la cabinet, istoriile personale, poveștile de viață ale fiecăruia, materia brută a meseriei mele, au început să își piardă importanța și să se șteargă. Bagajul de amintiri și sens al pacienților noștri e înlocuit de narațiunea comună a fricii de viitor, a senzației de claustrofobie existențială, a închiderii orizontului. Mai mult, asaltul de emoții rele a schimbat modul de percepere a realității pentru mari mase de oameni. Asistăm la renașterea ideologiilor extremiste și a unor discursuri publice care, pentru un psihiatru, sunt foarte familiare, fiind identice cu conținuturile delirante. 

Dar dacă delirul, așa cum e el relatat în cărțile de psihopatologie, e un fenomen alienant, care îl rupe în mod radical pe cel afectat de restul lumii, azi, din contră, vedem cum aceste conținuturi, în flagrantă fractură de realitate, unesc populații întregi. Sunt fenomene pernicioase și extrem de contagioase. Nimeni nu e imun. E pandemia de suferință psihică în plină explozie. 

Nu trăim vremuri foarte bune. Nici foarte rele, cel puțin pentru noi, românii, nu în realitatea imediată. Sunt rele în primul rând în imaginarul colectiv, în anticipare. Precum zicea Seneca, suferim cel mai mult în imaginație. 

Ca medici suntem în continuare foarte expuși, ca la începutul pandemiei. La riscul suprasolicitării se adaugă riscul politizării, sentimentul antimedical tot mai prevalent în societate, atmosfera încărcată în care trebuie să ne facem treaba. 

Dar dincolo de toate acestea, dincolo de burnoutul care ne vizitează uneori pe toți, cel puțin pentru medicul care vă scrie aceste rânduri, recunoștința și privilegiul de a fi medic rămân nezdruncinate. Faptul că pot să îmi fac treaba e în continuare un remediu extrem de eficace. Iar când nu voi mai putea, va fi fost suficient că a existat o lungă perioadă în care am putut să o fac, și viața mea va fi avut un sens.