Și, în final, spre o identitate poetică mereu reluată. 

Pentru un autor ajuns la vârsta de 80 de ani, crepusculul poate dobândi, fără să fie redus la el, și sensul unei vârste a bilanțului. Dar nu al unui bilanț contabil, rece, ci al unuia existențial. Ce rămâne din noi după ce anii s-au adunat? Ce înseamnă să privești în urmă? Ce mai poate salva poezia din ceea ce timpul a consumat? Crepusculul este și sfârșit, și promisiunea unei alte lumini. Lumina nu dispare pur și simplu; ea se transformă. De aceea, titlul poate fi citit nu doar în cheia senectuții, ci și în cea a unei metamorfoze. 

Volumul „Crepuscul. Antologie de autor 2013–2023” reunește poezii din 12 volume anterioare. Nu avem de-a face doar cu o selecție cantitativă, ci cu o reconstrucție, calitativă, a unui univers poetic. Titlurile volumelor creează aproape o poveste: Eu celălalt, Cioburi de nimic, Întrupări, Căderea în adâncuri, Trecerea în iarnă, Complicata mea viață în pântecul mamei, Balada cavalerului fără armură sau La crâșma lui Jackie, Poeme pentru doamna Dalloway. Se conturează astfel o poetică a identității, fragmentării, întrupării, coborârii, trecerii, întoarcerii la origini și confruntării cu vulnerabilitatea. În această succesiune, omul nu apare ca o identitate definitivă. El este „eu”, dar și „celălalt”; este „ciob”, se „întrupează”, „cade”, „trece”, se întoarce în pântecul matern, devine cavaler, fără armură, ce-i drept. În poezia lui Dumitru Zdrenghea, existența nu este o stare, ci o succesiune de treceri și întrupări.

Poezia transformării

Seria de poeme alese de subsemnatul – În ploaie, În noroi, În împărat, În cocor, În praf, În tăcere, În disperare, În scutec, În atâtea lucruri, Întrupările-ntrupate – se poate citi ca un catalog al posibilităților de a fi. Repetiția prepoziției „în” este esențială. „În” presupune intrare, situare, absorbție, transformare. Eul poetic nu privește lumea doar din exterior; el intră în lucruri. În ploaie, noroi, împărat, cocor, praf, tăcere, disperare, scutec. Poetul își caută locul în lume printr-o serie de metamorfoze. Contrastele deschid interpretări diverse: „în împărat” presupune putere, înălțare, statut; „în noroi” presupune cădere, materie, umilință; „în cocor” trimite spre zbor și libertate; „în praf” spre descompunere și efemeritate; „în scutec” spre începutul absolut al vieții; „în tăcere” și „în disperare” duc spre interioritatea cea mai adâncă. 
Întrupările-ntrupate pare să ducă această idee până la limită, nu mai este vorba doar despre întruparea într-un altceva, ci despre întruparea însăși a întrupării. Poezia încearcă să surprindă momentul în care existența devine concretă, corporală, trăită.

Cavalerul fără armură

Balada cavalerului fără armură sau La crâșma lui Jackie introduce figura cavalerului vulnerabil. Formula: „Eram cavalerul fără armură” urmată de „sunt cavalerul fără armură” merită discutată, pentru că trecerea de la eram la sunt schimbă perspectiva. Aici putem vedea o imagine emblematică pentru poet, omul care intră în lume fără protecție, expus, vulnerabil. Dacă punem această imagine alături de Întrupări și de Complicata mea viață în pântecul mamei, se conturează un arc foarte interesant, copilul nenăscut, omul care se întrupează în toate formele existenței, cavalerul fără armură, omul aflat în crepusculul vieții. Nu este o simplă cronologie. Este mai degrabă o circulație între început și sfârșit. Iar „cavalerul fără armură” devine una dintre imaginile-simbol ale întregii antologii, omul care, în fața timpului și a existenței, nu mai are nevoie să pozeze în invulnerabil.

Prefer să construiesc discursul în jurul a trei cuvinte, trecere, întrupare, vulnerabilitate. Crepusculul este trecerea. Întrupările sunt metamorfoza. Pântecul mamei este originea. Cavalerul fără armură este vulnerabilitatea. Iar peste toate acestea se află timpul. Dumitru Zdrenghea a ajuns la 80 de ani.  

„Crepuscul” nu este deloc o carte despre bătrânețe. Este o carte despre timp și despre felul în care omul încearcă să-și recupereze ființa traversând timpul. Crepuscul este lumina dintre două lumi. În poezia lui Dumitru Zdrenghea, el devine și timpul dintre două ipostaze ale ființei, omul care a fost și omul care este și încă se caută.