Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București găzduiește miercuri, 7 octombrie, în cadrul Zilelor universității, lansarea volumelor „Vechi și nou în semiologia psihiatrică”(coordonatori conf. dr. Simona Trifu și Beatrice Popescu)  și „Mentorat și filiație” (coordonator conf. dr. Simona Trifu). Lucrările propun, din perspective diferite, o reflecție asupra uneia dintre temele esențiale ale vieții academice și profesionale: cum se transmite cunoașterea de la o generație la alta și cum poate fi această moștenire păstrată fără a deveni rigidă, ci continuată critic și creator, informează un comunicat de presă. 

„Vechi și nou în semiologia psihiatrică” pornește de la o premisă fundamentală a medicinei: înaintea diagnosticului se află semnul, iar înaintea tratamentului se află observația. Lucrarea valorifică în mod programatic diferențierea fină dintre concepte apropiate, punând în dialog termeni precum abulie și parabulie, angoasă și anxietate, anhedonie și atimie, apatie și abulie, fabulație și confabulație, diferite forme de experiență halucinatorie sau distincții precum Capgras și Frégoli. Miza nu este una exclusiv terminologică. În practica clinică, capacitatea de a distinge între fenomene aparent asemănătoare poate modifica raționamentul diagnostic, prognosticul și conduita terapeutică.

O dimensiune importantă a volumului este participarea tinerilor medici, psihologi și cercetători la elaborarea unor capitole de specialitate. Autoratul devine astfel și un instrument pedagogic: tânărul specialist este invitat nu doar să reproducă definiții, ci să compare surse, să urmărească genealogia conceptelor, să identifice diferențe și să își asume responsabilitatea formulării. 

Analiza multidisciplinară a unor mecanisme umane

Dacă primul volum investighează memoria unei discipline prin limbaj, „Mentorat și filiație” analizează mecanismele umane prin care cunoașterea, valorile și modelele profesionale sunt transmise. Cartea își are originea într-o întâlnire inițiată de conf. dr. Simona Trifu, la care aproximativ 75 de participanți au dezbătut tema mentoratului și a filiației, la 28 iulie 2025, la Muzeul Țăranului Român. 

Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Asociația de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică București și Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România și a fost dedicat, de asemenea, memoriei medicului psihiatru Eduard George Carp, evocat ca reper profesional, etic și uman. Din dialogul inițial s-au dezvoltat ulterior eseuri, reflecții teoretice, mărturii și istorii profesionale reunite în volum.

Caracterul interdisciplinar este una dintre particularitățile proiectului. Mentoratul este privit prin lentilele psihanalizei, psihologiei clinice, psihoterapiei, psihiatriei, educației, medicinei, leadershipului, sportului, filosofiei și literaturii, dar și din perspectiva transformărilor aduse de mediul digital și de inteligența artificială. Mentorul apare într-o pluralitate de ipostaze: profesor, terapeut, medic, supervizor, lider, prieten, părinte, carte și, uneori, chiar „antimentor” – modelul din care se învață prin opoziție.

Zece concepte majore

Volumul își structurează reflecția în jurul a zece concepte majore: filiația, atașamentul, oglindirea, transferul, identificarea, conținerea, autoritatea, autonomia, reparația și generativitatea. Împreună, acestea descriu mentoratul nu ca simplă transmitere de competențe, ci ca relație psihică și profesională aflată permanent între apropiere și desprindere, continuitate și diferențiere, autoritate și libertate.

Cartea evită idealizarea relației mentorale. Alături de recunoștință și admirație sunt discutate dependența, rivalitatea, impostura, abuzul de putere și riscul ca discipolul să devină o copie a mentorului. Tocmai de aceea, criteriul maturității unei filiații nu este reproducerea modelului, ci dobândirea autonomiei. Mentorul autentic transmite suficient pentru ca discipolul să poată continua singur și acceptă faptul că acesta va transforma moștenirea primită.

Privite împreună, cele două volume formulează o problemă relevantă pentru medicina contemporană, pentru psihologie și psihoterapie, dar și pentru mediul universitar în ansamblu: ce merită transmis și în ce fel poate fi transmis fără a transforma tradiția în imitație?