Ieri Urziceni, azi Botoșani. Petarde, fum, anchete, nevinovaţi, ţapi ispășitori. Vieţi interzise. Nu știm cât e adevărat și cât nu. Cine strigă mai tare pare să aibă dreptate. Ne coalizăm cu cei vulnerabili. Dar vulnerabilităţi sunt peste tot, în spatele fiecărei baricade. Fumul nu iese fără foc. Familii îndurerate sau de-a dreptul indignate. Societate răzvrătită. Personal medical, medici indignaţi și ei să fie puși la stâlpul infamiei. Din nou. Vinovaţii fără vină. Tineri îndemnaţi să depună armele și să ia calea exilului către zări cu mai multă responsabilitate. De pe toate baricadele. Relatări din infernul medical. Zadar, renunţare.

Chiar suntem indignaţi? Suficient de indignaţi? Asemenea dezastre pot apărea oricând și oriunde. Însă un fapt este cert: dacă ele ar fi analizate precum dezastrele aviatice, am fi într-o mult mai mare siguranţă. Una reală, chiar dacă nu ideală. Cum am putea face? Relativ simplu. Am putea începe cu o întrebare la raportul de gardă, prin următorul algoritm:

1. Prezentarea situaţiei: ce se știe că s-a întâmplat, chiar dacă nu este adevărat 100%.
2. O întrebare-trambulină: Cum v-aţi simţi dacă asta s-ar întâmpla în spitalul nostru? Să spună fiecare ceva!
3. Și acum întrebarea: De ce nu ar fi cu putinţă să se întâmple așa ceva în spitalul nostru? Aici este trucul: toţi participanţii vor începe să conspire la prevenirea unei situaţii identice sau similare.

Pare laborios? Nu aveţi timp pentru așa chestii frivole? Oamenii nu se vor implica în acest joc? Vă bazaţi pe procedurile de la acreditare? Așteptaţi și se va întâmpla. Ceva identic sau similar. Dar va trece, pentru că ne vom pricepe să ștergem urmele. E mai ușor decât să lăsăm urme frumoase în urmă. Futil, zadarnic, nouă nu ni se va întâmpla. Oare? Și dacă...?

*Titlul este inspirat de cartea cu același titlu și mesaj, a lui Matthew Syed, despre beneficiile învăţării (și) din greșelile celorlalţi.