Sistemul de sănătate din România este de mult timp în suferinţă, fiind poate cel mai bolnav dintre domeniile activităţilor publice. Simptomele se acutizează din când în când, cu ocazia unor situaţii mediatizate generos în media. Cazurile din Secţia ATI a Spitalului Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon” sunt un astfel de exemplu. Cu secţiile de ATI comunicarea a fost mereu mai greoaie sau formală și mult sub nevoia și așteptările populaţiei, lucru explicabil în parte prin specificul acestor secţii.

Legislaţia este cel puţin incompletă și lasă loc de foarte multe abuzuri, mai ales în ceea ce privește acordul prealabil și opţiunea pacientului cu privire la îngrijirile medicale în situaţii limită. Personal, am avut și eu situaţii cu membri de familie în care am simţit acut și dureros lipsa de transparenţă și dificultatea de a comunica cu personalul medical. Aparţinătorii știu foarte puţin despre ce se întâmplă în spital cu bolnavul și primesc greu informaţii.

Informaţii... „pe surse”

Atunci când informaţiile pe care le primim sunt sub așteptările noastre, avem tendinţa să recurgem la surse de informaţii alternative și să fim deosebit de receptivi și naivi în primirea unor informaţii astfel obţinute.  După suspiciunile privind cazul amintit de la spitalul din București și atât de mediatizat, au început să apară noi sesizări pentru cazuri suspectate a fi similare. Aceasta, cu toate că nu există încă o decizie definitivă privind vinovăţia medicilor. Foarte probabil, vor veni și alte reclamaţii.  Oare, oamenii cred că nu puteau primi informaţii la momentul  respectiv? 

Legislaţia în vigoare nu este suficient cunoscută și corect aplicată. În Ord. m.s. nr. 1410 din 12 decembrie 2016, în Normele cuprinse în Anexă, în chiar Art. 1, sunt precizate zece feluri de informaţii pe care unităţile medicale au obligaţia să le furnizeze pacienţilor sau aparţinătorilor, după caz. Prevederea nu exceptează nicio specialitate sau domeniu medical! 

În articolul următor se precizează că fiecare unitate medicală trebuie să cuprindă în Regulamentul său prevederi și modalităţi clare de respectare a drepturilor pacienţilor. Mai departe, în același ordin sunt precizate acţiunile ce trebuie întreprinse pentru intrarea în posesie a tuturor documentelor medicale care îl privesc pe bolnavul în cauză. Anexele 3 și 4 ale Normelor oferă chiar formularele tipizate aplicabile în astfel de situaţii. În Art. 11 sunt precizate clar procedurile aplicabile obligatoriu în cazul pacienţilor aflaţi în imposibilitatea de a-și exprima acordul și care sunt cele trei situaţii posibile.

Respectul faţă de om

Am văzut în spitale și în unităţi medicale ambulatorii de prin alte ţări spaţii dedicate discuţiilor cu pacienţii și aparţinătorii. Acolo, comunicarea este văzută, înţeleasă și realizată corect, pentru a asigura transparenţa și a fundamenta încrederea pacientului în personalul medical și în unitatea medicală unde urmează să primească îngrijiri medicale. Discuţiile cu pacientul și mai ales cele cu aparţinătorii în cazurile grave sunt extrem de importante și este alocat timp pentru acest lucru. 

În Normele din România nu există prevăzute astfel de componente ale actului medical. La noi, se schimbă niște vorbe în grabă la telefon, atunci când medicul poate și dorește să răspundă, sau pe coridoare, sau pe unde o fi... Trebuie să facem ceva pentru a schimba lucrurile în bine. Medic sau personal medical nu este toată lumea, dar pacient sau aparţinător poate fi și este oricine. Medicina își pierde sensul odată cu pierderea respectului total faţă de pacient, faţă de om.