Atitudinea față de persoanele cu dizabilități oscila încă din Antichitate și Evul Mediu. Unele erau îngrijite în familie, pe când altele erau marginalizate, uneori fiind privite ca pedepsite de divinitate. Aceasta chiar dacă Biserica a fost implicată în ocrotirea celor cu felurite deficiențe. 

Perspectiva asupra persoanelor cu dizabilități cunoaște o schimbare importantă odată cu Iluminismul și Revoluția industrială (sec. XVII-XIX). Astfel, apar primele instituții destinate orbilor și surzilor. De exemplu, Valentin Haüy (1745-1822) este cunoscut ca fondatorul primei școli pentru cei cu dizabilități vizuale, deschisă la Paris în 1785. El este și inventatorul impresiunii în relief pe lemn a literelor latine pentru favorizarea citirii de către nevăzători. Ulterior, elevul său, Louis Braille (1809-1852), plecând de la metoda sa, dezvoltă alfabetul Braille, devenit standard global în lumea de azi.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea își fac timid apariția primele dispozitive ortopedice și proteze mai avansate pentru sprijinirea integrării infirmilor în societate. Dramele soldaților invalizi și mari invalizi întorși de pe fronturile Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial au fost profunde. Lipsa antibioticelor din Marele Război a fost principala cauză de amputare, fapt ce a determinat dezvoltarea protezării moderne și a recuperării medicale. Mai târziu, apar și primele legi pentru protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități (cea mai importantă fiind ADA – Americans with Disabilities Act, 1990). 

Astăzi, acceptarea celui cu dizabilități și grija față de acesta sunt obligații morale ale fiecărei persoane. Pe lângă aspectul spiritual, tehnologia medicală joacă un rol semnificativ, devenind tot mai performantă, prin avansurile în robotica recuperatorie, exoschelete și proteze bionice. Perspectiva societății asupra persoanelor cu dizabilități s-a schimbat de-a lungul timpului. În ultima perioadă, aceasta s-a transformat într-o abordare axată pe accesul la tehnologii moderne și fundamentată pe respectarea drepturilor omului.

Amputarea empatiei

Mereu există și excepții, un exemplu grotesc de amputare a empatiei și lipsă de grijă a aproapelui a fost programul de eutanasiere Aktion T4 (1939-1945). Un program tiranic, ca toate celelalte programe naziste. T4 vine de la Tiergartenstraße 4, o adresă din cartierul Tiergarten din Berlin. De fapt, acest sediu era deghizat în birourile Fundației de caritate pentru vindecare și îngrijire instituțională. În prezent, vila care găzduia sediul programului de eutanasiere nu mai există, locul fiind ocupat de un terminal de autobuz. Pe trotuar au rămas, totuși, un monument comemorativ și un perete din sticlă care amintesc de Operațiunea T4. 

Crima medicală a naziștilor a provocat moartea a circa 200.000 de persoane din Austria și Germania și a 100.000 de victime, din alte țări europene, prin injecții letale, înfometare și gazare, potrivit unui articol publicat pe Normandy1944.info, susținut de date furnizate de US Army Center of Military History. Aceste crime au fost realizate, printre altele, prin intermediul Ambulanțelor Caritabile sau al Autobuzelor Gri – acele camere mobile de gazare. Dacă Aktion T4 a presupus eutanasierea civililor cu dizabilități și boli psihiatrice, Aktion 14f13 – o extensie a aceluiași T4 – a fost o amplificare a programului din lagărele de concentrare pentru eliminarea deținuților bolnavi sau considerați inutili.

Arhitecturi cazone

Unii dintre responsabilii principali ai Aktion T4 au fost Karl Brandt (medicul lui Hitler și ofițer Schutztaffel – SS), Philipp Bouhler – Reichsleiter (oficial SS responsabil de programul de eutanasiere a Aktion T4), Victor Brack (membru SS, organizator al programului T4), Ernst-Robert Grawitz (medic-șef al SS), August Becker (chimist al SS), Leonardo Conti (lider al Reich-ului în domeniul sănătății). În cadrul acestui program, mai mulți medici au fost autorizați să-i selecteze critic pe cei bolnavi incurabil, administrându-le apoi așa-zisa moarte milostivă (Gnadentod) pentru motive care privesc eugenia (acea selecție artificială pentru îmbunătățirea populației, de multe ori prin măsuri inumane), economia țării și igiena rasială. Oroarea s-a desfășurat în mai multe locații, până la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, chiar dacă această operațiune a încetat oficial cu circa patru ani înainte de anul 1945, sfârșitul războiului.

O simbolică punere în scenă a acestui program, tăioasă de alt­fel, este realizată prin scurtmetrajul „Ne iartă nouă greșelile noastre”. Apărut în 2022, pe Netflix, și regizat de Ashley Eakin, drama prezintă viața, fuga și contraatacul unui copil protezat asupra unor ofițeri SS din Germania anului 1939. Copilul, născut fără o parte dintr-un braț, devenise ținta regimului nazist, recunoscut pentru politica de exterminare a celor „nevrednici de viață” – persoane cu boli incurabile și dizabilități fizice, copii, pacienți psihiatrici etc.

Dincolo de dizabilitate

Multe persoane cu dizabilități fizice sunt înzestrate cu unele calități, de multe ori, surprinzătoare! Prin voință și autodisciplină depășesc limitele impuse de dizabilități și compensează cu aptitudini pe care, cu succes, le pun în valoare. Fenomenul se numește compensare neuroplastică și este capacitatea creierului de a se reorganiza, de a forma noi conexiuni pentru maximizarea potențialului individual. Prin determinare, acești oameni fac performanță în anumite domenii, participând activ în societate. 

Chiar și după ce și-a pierdut auzul, Beethoven a continuat să compună muzică. José Feliciano, cântăreț și chitarist orb, a devenit cunoscut pentru hitul „Feliz Navidad”; percuționista fără auz Evelyn Glennie interpretează muzică simfonică prin simțirea vibrațiilor; Oscar Pistorius a concurat la Jocurile Paralimpice și Olimpice cu ambele picioare amputate.

Natalia Partyka, născută fără antebrațul drept, joacă tenis de performanță; surfista Bethany Hamilton a revenit în competiții după ce un rechin i-a amputat un braț. Fizicianul Stephen Hawking, diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică, a revoluționat înțelegerea universului. Profesorul de la MIT și alpinistul cu ambele membre inferioare amputate, Hugh Herr, a inventat proteze bionice care se comercializează în prezent; Franklin D. Roosevelt, președintele american suferind de poliomielită, ce folosea un scaun cu rotile, a condus SUA în cel de-Al Doilea Război Mondial. Chris Nikic este primul atlet cu sindrom Down care a finalizat un triatlon Ironman, iar Kyle Maynard a escaladat Kilimanjaro lipsindu-i toate membrele și nepurtând proteze.

Pe aceștia îi cunoaștem, ne motivează, dar oare vom ști vreodată câte talente nu au avut șansa să se manifeste în societate din cauza programului Aktion T4?  

PERSPECTIVA SOCIETĂȚII ASUPRA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI S-A TRANSFORMAT ÎNTR-O ABORDARE AXATĂ PE ACCESUL LA TEHNOLOGII MODERNE ȘI FUNDAMENTATĂ PE RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI.