Pentru medicul rezident Cristina Drăghici, scrisul este ceva foarte intim. Prin poemele sale își dă voie să fie vulnerabilă. Recunoaște că, scriind versuri, a trebuit să metabolizeze în acest mod multe forme de neputinţă.
CARTE DE VIZITĂ:
Ce v-a determinat să alegeţi Pediatria ca specialitate?
În ultimii ani de liceu, mă întrebam ce să fac mai departe cu viaţa mea. Ideea de a deveni medic a venit ca o convingere, la fel ca faptul că voi fi pediatru. Mi-au plăcut dintotdeauna copiii și am știut că vreau să lucrez cu ei în fiecare zi a vieţii mele. Un copil mi se pare pacientul suprem. Actul medical are o anumită desăvârșire în preajma copiilor și merită să fii cea mai bună variantă a ta.
Cu ce provocări vine?
Cea mai mare provocare în Pediatrie este partea de comunicare cu părinţii. E foarte complicat să reușești să-i asiguri că faci tot ce e mai bine pentru copiii lor. (...) Un lucru care doare destul de tare este concepţia asta colectivă, conform căreia fiecare răceală banală trebuie tratată urgent cu antibiotice. E greu de demontat felul acesta de a gândi, mai ales când părinţii se încurajează reciproc în diverse grupuri online să procedeze identic și sunt ferm convinși că în alte dăţi, când și-au tratat copiii cu antibiotice, cei mici și-au revenit în două-trei zile.
Daţi-ne câteva exemple de cazuri care v-au impresionat de-a lungul anilor.
Am în minte două exemple – total diferite ca deznodământ. E vorba despre două paciente diagnosticate cu boli rare, pentru care posibilităţile terapeutice sunt limitate, la momentul acesta, în România. Una dintre fetiţe a avut parte de transplant medular în altă ţară, în Italia, mai exact, lucru care i-a asigurat continuarea și calitatea vieţii. Părinţii au acceptat diagnosticul și nu au lăsat acest lucru să le definească propriul copil.
Au continuat demersurile necesare, fiind convinși că în România primirea unui transplant ar fi un proces prea îndelungat, motiv pentru care au mers în Italia, unde intervenţia a devenit posibilă într-un timp mai scurt. Bineînţeles, și-au asumat riscuri, pentru că un transplant medular presupune riscuri. Fetiţa m-a influenţat foarte mult, atât profesional, cât și poetic.
Și al doilea exemplu?
Este vorba despre o fetiţă în cazul căreia, din mai multe motive personale, strângerea documentelor necesare pentru plecarea ei în Italia a fost temporizată. Din nefericire, starea ei s-a înrăutăţit considerabil și, în cele din urmă, a decedat. Acest caz m-a impactat mult, pentru că am văzut cât de diferit și trenant pot evolua bolile și cât de mult contează să accepţi și să înţelegi un diagnostic, fără a te lăsa definit de el, și să te încrezi în știinţă.
Cum se construiește o relaţie bună între pediatru și părinţi?
Este nevoie ca durerea și disperarea unui părinte să fie înţelese și validate. Mai departe, sunt de părere că părintele trebuie asigurat că ceea ce urmează să faci pentru copil este corect din punct de vedere știinţific.
Părintele trebuie să înţeleagă că abordarea pe care tu o ai faţă de copil este una logică, aplicată în mod particular lui și că vei face tot ce poţi tu mai bine – știinţific și pertinent – pentru copilul lui. Chiar dacă acest lucru poate nu corespunde așteptărilor pe care le are în urma zvonurilor care circulă pe internet.
Dar relaţia cu micul pacient?
Din ce am văzut în cei patru ani de rezidenţiat, copiii capătă încredere în medic în clipa în care se simt văzuţi și înţeleși. Când li se creează un cadru sigur și când nu sunt priviţi ca niște adulţi în miniatură. (...) Odată ce câștigi încrederea unui copil, el se deschide tot mai mult, ca o mică floare de lotus, și nu poţi decât să te simţi recunoscător pentru că asiști la asta.
Care credeţi că sunt trăsăturile și atuurile unui pediatru bun?
Trebuie să fie empatic. Să nu privească scena profesională ca pe un loc al competiţiei, pentru că cel către care binele lui se îndreaptă e un copil. Poate că lucrurile s-ar desfășura mai firesc dacă colegialitatea în sine ar fi privită ca o valoare necesară. Atenţia unui medic pediatru este obligatorie, el pune cap la cap numeroase piese de puzzle – iar puzzle-ul suprem e copilul.
Cum aţi ales titlul volumului de poezii apărut anul acesta?
M-am gândit mult timp ce titlu ar trebui să aibă cartea. Mă frământa faptul că nu reușeam să găsesc unul potrivit. E un vers dintr-un poem și am simţit un fel de confirmare interioară că acesta trebuie să fie.
M-a făcut să mă simt confortabil, pentru că e foarte vizual și așa mi-am și imaginat poemul acela în ansamblu. Titlul „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” mi se pare sugestiv pentru conceptul întregii cărţi.
Ce reprezintă volumul acesta pentru dv., apărut la cinci ani distanţă de primul?
În volumul acesta sunt toate poemele pe care am reușit să le scriu fără niciun fel de plan și fără nicio premisă. El reprezintă o colecţie de experienţe pe care, într-o mare parte, le-am trăit, dar și unele lucruri la care am asistat. Dacă ar fi să răspund mai specific, nu am vrut să spun atât de multe prin cartea asta, am vrut mai mult să întreb.
În ce sens?
Prin poemele acestea mi-am pus unele dintre cele mai grele întrebări, a trebuit să încerc să metabolizez multe forme de neputinţă – profesională, personală. Mi-am dat seama că, în final, nu am ce să fac decât să accept felul în care viaţa e sau nu mai e.
La cele mai multe întrebări nu am găsit răspunsuri. Am vrut să pun o oglindă către cititori și să le arunc și lor întrebările acestea. Sunt foarte curioasă cum le vor primi. Poate că ei vor găsi niște răspunsuri.
Cum se îmbină poezia cu medicina?
Nu sunt confortabilă cu a recunoaște în cadrul spitalului că scriu. Aproape că mi-e rușine să spun asta, din cauză că am avut parte de câteva experienţe care nu mi-au dat atât de mult curaj să mă arăt și în acest fel. Am sentimentul că, pentru mulţi oameni, a fi artist, a fi poet echivalează cu a fi mai degrabă visător, boem, neancorat în realitate. Pentru mine, scrisul a fost o plasă de siguranţă la finalul zilelor grele.
Vă inspiraţi din ceea ce vedeţi în spital?
Am luat imagini și experienţe din ce am văzut la spital și din ceea ce m-a marcat și am mutat lucrurile astea în poezia mea. Nu le separ. Pediatria este o ramură medicală care ascunde multă poezie, multă graţie. Încerc să fiu cât de implicată pot la spital, iar când surprind lucruri despre care voi scrie mai târziu, sunt recunoscătoare.
Care este partea cea mai frumoasă a profesiei dv.?
Profesional, mă declar chiar fericită atunci când vine un copil din proprie iniţiativă la mine, când îmi mulţumește sau face o glumă și spune că, acum, durerea a dispărut. Cele mai memorabile sunt îmbrăţișările unui copil care vine prin spatele meu, îmi prinde genunchii sau mă îmbrăţișează, fără ca eu să anticipez. Nu-l pune nimeni să facă asta, vine pentru că așa simte el. Mai sunt și pupicii pe care mi-i oferă în aer, desenele care au ajuns să fie o întreagă colecţie pe frigiderul meu.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe