Într-unul dintre romanele mele am pătruns în meandrele acestui fenomen – suicidul –, folosindu-mă de ideea unui „Club al sinucigașilor”. Membrii acestuia semnau un angajament că nu vor muri de moarte bună și încercau să justifice regulile jocului. Și asta, după ce – spre o mai corectă orientare – am trecut în revistă multe cazuri ale unor personalităţi care au sfârșit prin proprie vrere. De exemplu, Saul, primul rege al Israelului, care, de teama de a nu fi capturat și torturat de inamici, s-a aruncat în propria sabie.

La un anumit moment, hotărâsem, fără drept de apel, că oriunde și oricum s-ar derula, sinuciderea aparţine libertăţilor sfinte ale omului, dar că dintre toate crimele posibile este cea mai condamnabilă. Îi consideram pe sinucigași cei mai lași și mai blamabili oameni. Se dovedeau incapabili să dea piept cu viaţa, fugeau din faţa ei, în vreme ce socoteam că nu există nicio raţiune care să le justifice fapta.

Viaţa ne este oferită și avem datoria s-o trăim

Ca indivizi, noi nu avem niciun merit, nicio contribuţie la faptul că am venit pe lume, viaţa ne este dăruită, ne este oferită și avem datoria s-o trăim. De fapt, chiar dacă aparent mă contrazic, socoteam că sinucigașii nu merită să trăiască și cu cât își iau viaţa mai devreme, cu atât este mai bine pentru cei din jur, fiindcă ei sunt cei care rămân să plătească prin suferinţe grele gestul lor. 

Sigur că, în timp, s-au mai conturat alte aspecte, au intervenit fapte care mi-au mai nuanţat credinţele, au aruncat alte lumini și umbre asupra fenomenului, dar, fără să pot afirma că i-am pătruns toate tainele, nu sunt străin de el. Și în acest sens, și deloc întâmplător, susţin că hotărârea suicidului este rareori spontană, instantanee.

Sinucigașii își oferă un timp suficient de pregătire, de realizare a unui plan de urmat, pe care îl trăiesc cu stoicism și, printre multe alte atribuite, există ceea ce aș numi „demnitatea sinucigașului”. Demnitate pe care am deslușit-o la majoritatea cazurilor cunoscute și care ar părea curioasă dacă nu de-a dreptul caraghioasă (iertare pentru acest atribut) în contextul finalităţii gestului sinucigaș. Spuneţi sincer, câţi sinucigași dezbrăcaţi sau sumar îmbrăcaţi aţi văzut ori despre care aţi auzit?

Sfidarea demnităţii

Ca persoană care n-a rămas niciodată indiferentă faţă de ceea ce s-a petrecut în jurul său, mă simt dator să mă opresc la cataclismul, catastrofa sau apocalipsa prăvălită asupra noastră numită „Spitalul Sf. Pantelimon”. Nu aveam nevoie de așa ceva și consecinţele apropiate sau de durată sunt greu de evaluat. 

Departe de mine să mă angajez în vreo interpretare, să enunţ vreo consideraţie asupra evenimentului, fiindcă nici nu am dreptul, nici nu deţin suficiente date, dar mă bucur că întreaga problematică a fost încredinţată procuraturii militare. Deși, Dumnezeu să mă bată dacă greșesc, și acolo se mai poticnesc lucrurile. Nu vorbesc în dodii, e suficient să amintesc de dosarul Revoluţiei.

În context, foarte recent, am aflat că unul dintre colegii noștri medici, de aceeași specialitate cu cele două doctoriţe arestate, dar angajat al altei unităţi medicale de mare prestigiu, a hotărât să-și ia viaţa. Nu vreau să-l judec, să-i comentez decizia, nu spun dacă este corectă sau nu, dacă folosește cuiva și nu încerc să-i descopăr raţiunile și motivaţiile, oricare ar fi ele. Dar o spun cu toată sinceritate de care sunt capabil, nu pot ignora, nu pot ocoli modul greu de caracterizat în care a ales să-și finalizeze intenţiile, un mod oribil și meschin.

Nu era un fitecine 

Evoc un fapt din copilărie. Locuiam la Brăila, într-un cartier numit „Barieră”, fiindcă acolo fusese limita așezării pe când era raia turcească. În apropiere se afla un regiment, 38 Infanterie. Mai mureau uneori militari și alergam la poarta casei să vedem cortegiul funerar anunţat de fanfara regimentului. Cândva, cortegiul aparţinea unui ofiţer de rang înalt, angajat într-o faptă dezonorantă, care-și pusese pistolul la tâmplă și sfârșise cu viaţa. 

Unul dintre nepoţi l-a întrebat pe bunicul de ce nu s-a aruncat în faţa tramvaiului, nu s-a otrăvit sau nu s-a înecat în Dunăre. Bunicul ne-a spus cuvinte pe care nu 
le-am uitat niciodată: „Dragii mei, orice om își poate lua viaţa într-o  sumedenie de feluri, numai militarul nu. Pentru că numai glonţul șterge fapta lui, numai el nu mânjește haina miliară, care nu e a lui, și nu rămâne povară pe umerii  copiilor și nepoţilor”. 

Cum a fost posibil ca subiectul în cauză, nu un fitecine, nu un tinerel cu mustăcioara abia mijită, ci un medic, o persoană de 53 de ani, care a trăit vieţile și morţile a mii și mii de semeni, mai ales, colonel al Armatei Române, să aleagă să sfârșească în cel mai nedemn mod posibil, în alt oraș, într-o toaletă publică? Cum a putut face abstracţie că nu era un cetăţean oarecare, ci purtător al hainei militare, a unei instituţii de cel mai înalt prestigiu și nu a unui ONG oarecare? 

Personal, nu cunosc esenţa întregului fenomen Sf. Pantelimon, mi-ar fi ușor să pun totul pe latura onor psihopatii greu de devoalat, dar tare mă încearcă gândul că dezlegările vor avea același izvor al tuturor relelor societăţii noastre: ochiul dracului sau mai pe direct... banul!