Multe și grele au fost scandalurile din medicina românească, după 1989. Multe, grele și bine motivate, istoria a arătat. Fiecare scandal, fiecare pas înapoi a dus la două consecinţe: halate murdare, doctori mai puţini. Treptat, o meserie odată râvnită, pe vremuri căutată pentru nobleţea ei aparte, splendoarea ei regală, unde se înghesuiau să ajungă cei mai buni dintre cei mai buni, a ajuns să-și vadă curţile goale. Au fost ani în care locurile la admiterea în facultăţi cu greu s-au ocupat. Au fost și sunt ani în care dintre absolvenţi, mulţi nu și-au continuat formarea de rezident. Iar dintre rezidenţi sunt mulţi care nu vor fi doctori în România.

Există un miez rău în toată această poveste. Unii ar spune că suntem furtuna culeasă azi, din sămânţa de vânt dinainte plantată. Că primele deziluzii încep acolo, în ucenicie, și continuă abitir pe măsură ce cauţi să-ţi găsești un loc. În spital. În staţionar. În blocul operator. O alcătuire încă feudală, o diversă, dar repetitivă cultură a nedreptăţii a prosperat printre noi. Cultura complicităţii, a perversiunii profesionale – în care dacă-ţi vrei cariera, ești obligat să semnezi pacturi cu diavolul birocratic, administrativ – și-a făcut loc prin sălile de curs, dar și prin saloane.

Cifrele nu mint. Steagurile mândre ale unor specialităţi stau astăzi zdrenţuite. Întregi catedre, formări profesionale profund necesare, transformate în timp în necropole academice. Vremuri care au desfăcut oameni. Vremuri făcute de oameni. Zilele acestea, în plină infamie, într-un atac dement și fără milă asupra specialităţii ATI, și cu toată durerea nedreptăţii și părtinirii mediatice, suntem obligaţi să mergem înainte. Totuși, înainte. Oricât ar fi de greu.

Acesta nu este un moment în care medicii să-și facă bagajul. Este un moment pentru corpul profesional să strângă rândurile. Este un moment pentru forurile noastre profesionale să-și găsească vocea. Nu pentru o luptă cu mulţimile, cât pentru o luptă pentru adevăr. Pentru dreptate. Pentru ocrotirea șansei celui mai slab, mai vulnerabil, de-a putea primi asistenţă medicală și pe viitor.

Tot ce avem de făcut e să ne hotărâm ce vom face cu timpul pe care îl avem. Discursurile, articolele, comunicatele sunt bune. Dar și mai bune sunt deciziile ferme, negocierile dure și, în cele din urmă, schimbările de paradigmă. În viaţă și în moarte suntem legaţi în actul medical. Îl vom face mai sigur, mai bun, mai compasionat pentru pacientul nostru? Pentru că totuși, înainte, așa cum era, nu a fost așa…