Am făcut parte dintr-o generație binecuvântată, învățând tainele acestei nobile profesii, de la profesori de excepție: Alla Vâță, Cezar Daniil, Nicolae Vasile Costinescu, Ostin Mungiu, Dinu Cezar, Petre Brânzei. Și lista poate continua cu alte zeci și zeci de nume. 

Cum eu am destui ani în spate, iar cu ani și ani în urmă, titlul de profesor universitar se acorda la medici trecuți bine de cincizeci de ani, majoritatea celor care mi-au îndrumat pașii în fascinanta lume a medicinii au trecut de mult în eternitatea îngerilor. 

Plec fruntea în fața amintirii lor, cinstindu-le cu respect, cu mult respect, memoria. Viața merge însă înainte, iar școala ieșeană de medicină rămâne să-și onoreze cu cinste menirea pe care o are. Am o vârstă, deci, inerent, problemele de sănătate se tot adună. Cu încredere apelez la colegi din ce în ce mai tineri, care mă ajută să-mi tratez necazurile. Rândurile de față nu sunt însă pentru mine, deși am multe motive să mulțumesc celor care mă ajută. 

Mă doare suferința fiicei mele

Fiecare familie are bucuriile și durerile ei. Ca părinte, mă doare îmniit suferința fiicei mele, în comparație cu durerile proprii. Cu toții ne întrebăm de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, mai ales necazurile celor dragi nouă. Am trecut și eu prin grele apăsări sufletești, gânduri dintre cele mai întunecate, lacrimi plânse și neplânse. 

Fiica mea, acum șase ani, a fost operată, la IRO Iași pentru un carcinom hepatic, asimptomatic, descoperit printr-un miracol al întâmplării. Distinsul prof. dr. Sorinel Luncă și echipa domniei sale mi-au salvat copilul. Fiica mea avea 32 de ani. 

Nu există zi de la Dumnezeu să nu mulțumesc acestor oameni. Sunt pentru mine supraoameni. Când credeam că totul va deveni istorie, viața mi-a oferit altele, Senin, de circa un an, alt necaz s-a abătut, copleșindu-mi fiica cu alte suferințe. 

Modificările stării generale, cu grave tulburări hormonale, au condus, după diferite investigații, la diagnostincul de prolactom hipofizar. S-a instituit tratament medicamentos, dar, din nefericire, fără efectul dorit. Prolactina ajunsese de sute de ori mai mare față de valorile normale, sub doze din ce în ce mai mari de dostinex. După luni de tratament, a fost programată la intervenție chirurgicală. Din nou emoții, întrebări, nesomn. 

Rezidenții robotesc mereu

Pe 1 octombrie a fost operată de dr. Rotariu Daniel Ilie, medic primar neurochirurg. Tumora a fost scoasă în totalitate, fără niciun fel de complicații. Oricâte mulțumiri aș aduce, nu sunt suficiente. Distinsul domn doctor, medicul anestezist, rezidenții care robotesc mereu, toate cadrele medicale, inclusiv doamnele asistente și infirmiere, merită tot respectul. 

Tot respectul pentru directorul spitalului, prof. dr. Lucian Eva, care știe cum să-și aleagă colaboratorii și cum să organizeze bunul mers al întregii activități în spital. Acum fiica mea se recuperează, încet și cu răbdare, acasă, urmând toate sfaturile primite. 

Despre distinsul prof. dr. Nicolae Oblu

Majoritatea celor care muncesc în acest spital sunt oameni tineri. Tot respectul pentru ei. Cum eu am destui ani, decenii multe, fac parte din generația care l-a cunoscut pe distinsul prof. dr. Nicolae Oblu, spitalul purtându-i numele cu cinste. 

Domnia sa a început munca în această deosebit de grea ramură a medicinei la o secție a Spitalului Socola, cu ani și ani în urmă neexistând un sediu pentru neurochirurgie. A muncit enorm, fiind urmașul primului neurochirurg din Iași, prof. Alexandru Moruzi. 

Profesorul Oblu, cu ajutorul conducerii facultății de medicină (având, pe atunci, ca rector un alt corifeu – prof. Oscar Franche), a reușit să înființeze, la Iași, primul spital dedicat numai neurochirurgiei din țara noastră. 

Inaugurarea s-a făcut pe 14 octombrie 1972. Va împlini, câteva trei zile, 53 de ani. După un an, distinsul profesor a primit titlu de „medic emerit”. 

În 1994, cu un an înainte de a trece în lumea de dincolo, a fost ales membru al Academiei de Științe Medicale din România. 

Sunt convinsă că prof. dr. Lucian Eva și toți slujitorii spitalului știu mult mai bine ca mine aceste lucruri, ororând, prin tot ceea ce fac, memoria celui care a pus prima cărămidă neurochirurgiei ieșene și din întreaga țară. 

Am scris tot ceea ce am scris, din respect pentru cei care ajută zeci și sute de pacienți în acest spital ieșean. Până la fiica mea, și ani buni de aici încolo, dr. Rotariu a redat și va reda sănătate și viață unor mii și mii de pacienți, de la copii la persoane în vârstă. 

Vechi slujitor în halate albe

Ca vechi slujitor în halatele albe, eu știu bine ce înseamnă munca în spital, în sala de operații, în gărzi, funcționând zeci de ani ca medic primar ORL. 

Mă doare că singura fiică a trecut prin tot ceea ce a trecut, dar nu pot să nu mulțumesc, din toată inima și din tot sufletul, tuturor celor care au ajutat-o și o vor ajuta. Aceste rânduri, poate stângace, nu sunt decât un semn de recunoștință. 

Viața ne oferă de toate: zâmbete, lacrimi, emoții de tot felul, eșecuri, împliniri... Nimeni nu primește lecții înainte de a păși în drumul de mers. Ne ajutăm unii pe alții, după pricepere și puteri. Părinții, școala, anturajul, dar mai ales propria voință ne pot face drumul mai întortochiat sau mai ușor de parcurs. Că avem fiecare un destin – și asta e adevărat. Viața nu ne întreabă când să venim pe pământ, nici nu știm unde este capătul de drum. Cu bune și cu rele, mergem mai departe, luând fiecare zi ca pe o provocare și ca o binecuvântare. 

Cine are credință, răzbește mult mai ușor. Înțelege altfel rostul dat pe pământ. Iar cei care știu și vor și pot face bine pentru ceilalți au harul dat de la bunul Dumnezeu. E valabil în orice domeniu. Cine simte că are altar în suflet, are propria lumină și poate oferi și altora. Lumina de Sus sporește lumina din noi. Eu am credință în bunul Părinte și în miezul binelui din fiecare dintre semeni. 

Voi mulțumi întotdeauna pentru ce a fost, ce este și ce va fi. Mulțumesc și voi mulțumi mereu pricepuților medici care s-au aplecat asupra suferinței copilului meu. 

Mulțumesc tuturor cadrelor medicale care i-au fost alături. Să fie, la rândul lor, medici și nemedici, sănătoși și binecuvântați. 

Trăim într-o lume ciudată, ca să nu spun altfel. Cu atât mai mult avem nevoie de sprijin în medicină și în toate domeniile. 

Oamenii valoroși trebuie încurajați și prețuiți. Poporul ăsta, de-a lungul vremurilor, a avut și are valori. Sunt convinsă că va mai avea. 

Profund respect pentru cei care au fost, care sunt și care vor veni! Doamne ajută! Doamne  Ajută!