Fiind pensionară, departe de problemele cu care se confruntă acum sistemul medical, nu pot decât să-mi exprim părerile despre ceea ce se întâmplă, ca simplu om care a lucrat, cu oameni și pentru oameni, patru decenii. 

De zile și săptămâni toate posturile de televiziune și majoritatea ziarelor comentează, în fel și chip, problemele de la Spitalul „Sf.Pantelimon” din București. Nu cunosc pe nimeni care să lucreze acolo, nu am fost în spitalele bucureștene. Excepția fiind în anii de facultate, unde am prezentat niște referate la care am lucrat pe atunci, apoi ca membră a Asociației Medicilor Scriitori și Publiciști din România, de fiecare dată la Spitalul Municipal (Spitalul Universitar de Urgență București – n.ed.). 

În medicină ești „student” toată viața 

Dacă scriu ceea ce scriu acum, nu o fac pentru a apăra sau nu colegi cunoscuți. Nici pe departe. Doamnele doctor acuzate de crimă ar putea să-mi fie fiice, fiind cu vreo treizeci de ani mai tinere decât mine. Și totuși, m-am hotărât să scriu. De ce? Nu am căderea să dau verdicte. Am aflat de tot și toate de la televizor. Nu pot deține eu adevărul. Ceea ce știu cu siguranță este volumul imens de muncă depus de ambele doctorițe pentru a ajunge medici în ATI. 

Medicina nu este facultate de trei ani. Nici de patru. Nici de cinci. După șase ani de școală medicală, urmează alții de rezidențiat. Cel puțin cinci (pentru neurochirurgie sunt șapte). Cine caută supraspecializări, primariate, doctorate alocă alți ani de studiu. De altfel, în medicină ești „student” toată viața. Mereu ai de învățat, mereu trebuie să te pui la curent cu noutățile din domeniul ales, și nu numai. Oare cum ar putea cineva să se înhame la așa volum de muncă, dacă nu ar prețui viața celorlalți? 

De la începutul așa-ziselor anchete, una dintre doctorițe a fost denumită „doamna cu coasa”, iar televiziunile au repetat și repetat la nesfârșit această cumplită etichetare. Nu știu dacă cele două doamne acuzate au soți sau nu, dacă au copii sau nu. Dar dacă da, cum merg copiii lor la grădiniță sau la școală? Părinții dumnealor cum pun capul, seara, pe pernă? Poate vor fi găsite vinovate. Dar dacă nu, cine spală tot noroiul aruncat? Și dacă nu, cum vor plăti cei care au stârnit această furtună? 

„Aia mi-a tăiat gâtul!”

Când eram cam de vârsta celor două doamne, într-o noapte, în urgență, am făcut o traheotomie la un tânăr cu tuberculoză masivă, conopidiformă, la nivelul laringelui. După tratament susținut la pneumoftiziologie, stoma laringiană a putut fi închisă. La luni distanță de la eveniment, mergând pe stradă, de mână cu fiica mea, de vreo șase ani pe atunci, am auzit cum un bărbat, de la o terasă, pe unde îmi era drumul de mers, a strigat cât l-a ținut gură: „Aia mi-a tăiat gâtul!”. S-a stârnit rumoare și prietenii celui în cauză s-au ridicat brusc de la mese, adresându-mi fel de fel de injurii. Am grăbit pasul și nu știam cum să-mi liniștesc copila înfricoșată. 

O colegă ORL-istă, foarte bun specialist în clinica de profil, a fost reclamată la Colegiul Medicilor din România tot pentru o traheotomie. A salvat de la sufocare o femeie căreia i s-a închis stoma după tratament. Colega mea a bătul drumul pe la fel de fel de comisii, fiind, bineînțeles, absolvită de vină. De menționat că în niciuna din comisii nu a fost vreun medic ORL. Femeia care a reclamat nu a pățit nimic. Doar a trăit datorită medicului pe care l-a supus la asemenea stres. 

Deranjat de normalitatea diagnosticului 

Cu ani în urmă, am scris un articol într-un ziar local, explicând pe înțelesul tuturor parte din ceea ce implică munca unui medic. Am primit o scrisoare semnată „un om de bine”, trimisă pe adresa policlinicii unde lucram, la cabinetul „orele”. În câteva pagini cu multiple și penibile greșeli de tot felul mi s-au adresat cele mai vulgare injurii. 

Cu câțiva ani înainte de pensie, când eram, oricum, cu tâmplele albite de vreme, atât eu, cât și doamna asistentă cu care lucram (o femeie corectă din toate punctele de vedere) am fost reclamate, în scris, la direcția policlinicii pentru comportament nepoliticos. Am consultat o femeie, venită din Brăila, care a luat la rând toate unitățile medicale cu cabinete ORL, de la Dunăre până la Iași. Ea a fost deosebit de liniștită, politicoasă și la locul ei. Din punct de vedere ORL, a primit diagnosticul „clinic normal, cu audiogramă normală”. Cel nemulțumit a fost soțul, care spera la o audiogamă cu modificări, invocând un accident rutier petrecut cu ceva ani în urmă, unde era implicat un vecin de-al lor. A lăsat reclamația la direcție și a plecat. Nu a pomenit nimic, în multele rânduri pline de greșeli, despre adevărata nemulțumire. Asta am aflat de la asistenta-șefă care era în cabinetul directorului când a fost depusă plângerea. Era profund deranjat de normalitatea diagnosticului. 

Am fost atât eu, cât și doamna mea asistentă la multe uși, timp de vreo șase luni. Iar în final, la comisia de disciplină organizată pentru noi, am fost absolvite de vină. Culmea e că o persoană din acea comisie, pe care nu o mai văzusem nicioadă, a spus la ieșirea din sală: „Oricum, nu iese fum fără foc”. Bineînțeles că cel care mi-a creat atâta zbucium nu a pățit nimic, nimic, nimic. Șase luni nu am avut liniște. Și asta fără implicare de ziare, televiziuni, etc. Am scris toate astea pentru a întreba: ce este în mințile și sufletele celor două doctorițe? Ce simt părinții lor, soții, copiii? Sunt la început de drum. Cum vor privi propria profesie după cele întâmplate? Reporterii și reporterițele care se aruncă pe asemenea oameni, precum lupii pe pradă, cum se simt? 

Amenințată cu arma în cabinet 

În mulții ani în care am profesat, am avut parte de puține evenimente întunecate.Tocmai am relatat o parte din ele. Am fost și amenințată cu arma în cabinet și nu m-a supărat atât de mult abominabilul gest, cât reacția directorului de atunci, care îi explica purtătorului de armă (complet surd) că nu-i poate semna fișa de port-armă în locul meu, nefiind medic, iar eu dacă nu vreau, nu vreau. Deci nu era legea, ci voința mea. Și așa am ajuns, pentru prima dată, să mă aleg cu tensiune arterială de 230/110. Și totuși, puținele episoade care mi-au umbrit munca nu se compară cu marasmul trăit de doamnele de la București. Poate vor fi găsite vinovate, poate nu. Dar ceea ce se întâmplă pentru creștere de rating și vânzări mari de ziare este odios. Asta e valabil în cazut de față și în multe, multe altele. 

Cine mai pomenește de asistenta condamnată la închisore, în cazul incendiului, tot la un spital din Capitală, unde au murit mai mulți copii? A fost pusă la zid. Mai ales de presă. A contestat la CEDO, a câștigat inclusiv o sumă jignitor de mică pentru daune morale, și gata. Media sare mereu pe alt caz „șocant”. Cuvintele mereu folosite la televiziuni sunt „șocant” și „halucinant”. Apoi se uită un caz, fiind luat cu asalt altul. 

Ce se întâmplă, însă, cu oamenii umiliți, înjosiți, distruși sufletește și nu numai? Mulți vinovați râd de justiție, scăpând din „n” și „n” motive, iar oameni fără vină sunt târâți prin procese, se trezesc cu dosare ciudate, ajung după gratii, își pierd locurile de muncă, își pierd familiile, își pierd respectul de sine, își pierd și credința, din prea multă suferință. 

Oameni buni, chiar uităm să mai fim OAMENI? Suntem cu toții vulnerabili în fiecare zi pe care o trăim. Nu știm ce se poate întâmpla. Dacă nu suntem în stare să facem bine, măcar să nu facem rău. Să nu ne fie rușine când ne privim propriii ochi și propriul obraz în oglindă. Să nu roșească copiii sau părinții pentru faptele noastre. Indiferent câtă școală avem, să fim demni și cinstiți, cu cei din jur și cu noi înșine. DUMNEZEU ne-a creat OAMENI! Atunci, OAMENI să fim!