Paradoxal, eu niciodată nu am constatat la aceste fetiţe un semn de „necuminţenie”. În schimb, de fiecare dată am remarcat că mama era agresivă verbal cu fetele, iar fetele sufereau din cauza acestei agresiuni. 

Așa că la ultima consultaţie am chemat-o pe cea mică la mine la birou, am luat-o în braţe și am ţinut-o așa câteva minute, timp în care i-am explicat mamei, cu voce liniștită, că asta e treaba ei. Și că dacă vrea ca fata să o asculte, să facă bine să o ia în braţe, să o strângă la piept și să-i vorbească frumos. Din păcate, mama nu a înţeles ce-i ceream, așa că am făcut o „ofertă”: „Dă-mi-o mie s-o cresc pentru că oricum eu nu mai am copiii mici, ai mei au crescut”.

Liniștea și căldura fac diferenţa

Nu a fost prima dată când am făcut mamelor această „ofertă” doar că, de data aceasta, fetiţa în cauză nu a refuzat propunerea, așa cum au făcut alţi copii. După ce am ţinut-o pe cea mică-n braţe, am chemat-o și pe cea mare să o ţin în braţe. Mi-a fost clar că dacă nu fac asta, va fi geloasă pe cea mică. Și iarăși, i-am făcut mamei aceleași recomandări: să-și ia copiii în braţe, să-i strângă la piept, să le vorbească frumos. Ca de fiecare dată, mama nu reușea să priceapă ceea ce-i spuneam. Fetelor însă le-a plăcut că le-am strâns în braţe și le-am vorbit cu voce calmă. Pentru moment, ochii lor nu au mai fost triști.

S-a mai întâmplat să-mi vină la cabinet și alte mame cu sugari plângând din cauza colicilor abdominale. De regulă, am luat sugarul în braţe, l-am legănat ușor, am făcut câţiva pași cu el prin cabinet și i-am explicat mamei că micuţul are nevoie de liniște și căldură, nu de strigăte, nu de vorbit răstit, cu voce tare. În timp ce-i explicam cu voce domoală mamei ce are de făcut, sugarul se liniștea. După ce s-a liniștit, l-am dat mamei și i-am spus „acum faci și tu cum am făcut eu și-o să vezi că nu plânge nici la tine”. Din păcate, când copilul nu-mi mai auzea vocea domoală se pornea să plângă iarăși, deși era în braţele mamei.

— Vorbește-i cum i-am vorbit eu, cu voce calmă, i-am zis eu mamei.

— Da’ cum să-i vorbesc, domnu’ doctor?! Că ăsta nu știe a vorbi și nu înţelege ce-i spun.

— Așa e; el nu știe ce-i spui, dar percepe tonul vocii tale și pentru el acum asta e important. Dă-mi copilul înapoi și uită-te la mine ce fac cu el ca să faci și tu la fel. 

Și iarăși copilul se liniștea în braţele mele.

Îmi amintesc cu drag că eu, ca tată, îmi plimbam copiii în braţe și-i linișteam când aveau colici sau le ieșea câte-un dinte. Iar acum, mă mir să văd mame care nu au acel minim instinct matern de a-și liniști copilul. E drept că și nivelul de educaţie al acestora este unul foarte scăzut. Multe dintre ele sunt analfabete, multe sunt minore. Și-atunci mă întreb ce șanse au acești copii să ajungă adulţi responsabili, cu o viaţă reușită. 

Evident că vor urma modelul părinţilor, rămânând asistaţi social sau lucrători la salubritate. Și e păcat. Toţi acești copii sunt foarte reușiţi din punct de vedere biologic, cu un potenţial de învăţare normal (ca toţi copiii de vârsta lor), dar din cauza mediului în care cresc nu vor reuși să se dezvolte armonios, pe deplin.

Cine pierde? Pierd copiii și pierdem noi ca societate. Îi pasă cuiva?