Mulţi intelectuali ar lepăda orice recunoaștere și ar arunca peste bord tomurile scrise de-a lungul vieţii numai să revină, chiar și pentru o clipă, în tenișii uzaţi din adolescenţă. Nu mulţi lasă să iasă la iveală frustrările de care sunt măcinaţi în tăcere, dar unii, precum Jacques Derrida, au făcut-o. Visul său de a deveni fotbalist profesionist l-a urmărit pe toată durata vieţii. S-a consolat – și câţi nu sunt așa – cu o viaţă oferită filosofiei. Lăsa mereu să se înţeleagă, în scris și în interviuri, că cei care nu știu nimic despre fotbal nu știu nimic despre viaţă. 

Pasiunea, visceralitatea și indecidibilul pe care sportul le oferă sunt incomparabile cu modul în care sunt scenarizate artele. Se tot invocă sensul pe care e necesar să-l identificăm în viaţă, pentru că, altminteri, vieţuim asemenea necuvântătoarelor. Nu neg, dar vehemenţa cu care o afirmă toţi lipsiţii de viaţă mi-amintește de un fragment din cartea lui Lorenzo Marone, „Tentaţia de a fi fericit” (Humanitas, 2018): „Marino, ai deja 80 de ani, din câte știu nu ţi-ai pierdut niciodată capul. De zece ani stai așezat pe fotoliul ăla și dacă te ridici, îţi rămâne urma întipărită pe el. Nu crezi că înainte de a muri ar merita să faci ceva fără sens?”. 

Derrida juca tenis în mod regulat, alerga și adora să înoate. Pentru Albert Camus stadionul a fost o universitate adevărată, locul unde s-a simţit martor la plinătatea existenţei, cu patosul și vâltoarea ei. Fotbalul, despre care declara că „deţine înţelepciunea despre viaţă într-un mod imediat, nu de la mare distanţă”, i-a fost luminător al tinereţii sale. Dacă vom relua mental fiecare dintre romanele sale, vom observa că pasiunea pentru joc e o constantă. „Mi se întâmplă să dansez nopţi întregi, tot mai lacom de oameni și de viaţă. (...) N-am fost cu adevărat sincer și entuziast decât pe vremea când făceam sport (...). La munte ocoleam văile adânci, căutând crestele și podișurile înalte; întotdeauna mă dovedeam a fi cel puţin omul dealurilor”, scria în romanul „Căderea”, cea din urmă operă de ficţiune pe care a încheiat-o.

Proiecţiile propriilor nemulţumiri

Ridiculizarea mișcării, a trupurilor atletice nu e, cum am crede, o temere a unora, care se cred superiori, de a-și pierde capul, ci un dezgust faţă de propriul trup, pe care-l detestă. Orice eveniment sportiv global, mai ales, e (și) o întâlnire a două corpuri: al jucătorului și al privitorului. Cu un ochi înspre masa de lucru și cu altul înspre gazon, finul intelectual, dar deloc vaporos la înfăţișare, e muncit de gândul că-și pierde timpul cu distracţii triviale. Își amintește constant ceea ce i-a suflat familia și școala: că buchiseala e mai recomandată și ea ar trebui privilegiată, și nu alergatul pe maidan. 

Însă licărul din fiinţă îl face să urmărească jocul și, ca să simtă că iese învingător în etajul superior, comentează. Rânzos și osânzos cum e, face trimiteri acide la testosteron și invectivează trupurile celor din teren, așteptând febril să-i fie reconfirmată online subtilitatea  gândirii. Cu greu și cu mari contre s-a impus gimnastica, sporturile și, în general, educaţia fizică în spaţiul românesc. Medicii scriau frecvent de răul pe care-l produce practicarea unei forme de mișcare. Multe gazete ofereau spaţiu celor care îi ridiculizau pe tinerii ce descopereau mingea, alergatul sau pugilatul. Cum să prefere ringul în locul scenei? Vulgul e atras de sport, care 
presupune decadenţă, pe când odraslele nobilelor familii trebuie să fie destinate sălilor de operă.

„Aleși” și mai puţin „aleși”

Cei cu „mușchi de fier și picioare redutabile” nu pot păși în societatea aleasă, scria Gazeta de duminică în anul 1927. Dintre textele ce ironizau generaţia sportivă interbelică am ales unul pe care-l reproduc integral:  „Un prieten bibliotecar mă informa cu o covârșitoare tristeţe de numărul mic al lectorilor ce frecventează prăvălia lui bogată în câteva mii de volume care își dorm somnul netulburat numerotate în rafturi. Nu se mai citește. Generaţia de acum treizeci de ani, trăind cu cartea, s-a stins, cea de astăzi e grăbită... Săracă a fost generaţia care ne-a precedat, dezolant de mizeră e cea care se ridică. În orarul zilnic al elevilor de acum, ora scumpă a lecturii e închinată fotbalului. Din bibliotecă, tineretul a năvălit, numeros și organizat pe echipe, în imense stadioane. Biblioteca, în concepţia lor sportivă, rămâne mai departe pentru uzul fetelor bătrâne și pentru domnii infirmi și neapărat bătrâni... Elanul acesta năvalnic către aer și cer nu e justificat cu nimic. Pilda sportului, luată de la popoarele ostenite de civilizaţie, e departe de a conveni neamului nostru și așa foarte puţin surmenat de binefacerile culturii! Generaţia aceasta care n-a ridicat nicio cetate, nu s-a risipit în nicio caznă cerebrală, generaţie care nu și-a ucis plămânii în uzine a pornit acum să-și reconforteze un trup odihnit și o minte păstrată cu grijă, departe de chinurile creaţiei. Pe rând bibliotecile își vor închide uşile, cărţile lor vor dormi mai departe în rafturi și se vor inaugura, mereu, alte stadioane... Trăim cu generaţia sportivă...” (S.D., Generaţia sportivă, în „Rampa”, an. XI, nr. 2664, duminică, 12 septembrie, 1926, p. 1). 

N-au știut și nu știu să le recunoască înălţimea zborului, zvelteţea trupurilor și firescul purtării, optimismului voinţei punându-i-se mereu în faţă discursul tânguios și pesimismul raţiunii. În ADN-ul românilor șade jalea și raportarea continuă la o mângâiere celestă finală. Ceea ce a spus odată Emeric Ienei jucătorilor este memorabil: „Dragii mei, eu știu că, de fiecare dată, orice antrenor vă cere să muriţi pe teren. Eu vă spun doar atât: trăiţi acest joc!”.