Sistemul „no-fault” a început să fie aplicat în Suedia în anul 1975 și apoi legiferat în 1997, după care s-a extins în toate ţările nordice europene. Acest sistem le oferă pacienţilor o cale exclusiv administrativă pentru compensarea financiară a malpraxisului în litigiile lor cu medicii sau spitalele.

Modelul se bazează pe ideea că erorile medicale sunt inevitabile și nu toate au drept cauză anumite neglijenţe, iar acordarea despăgubirilor către pacienţi nu trebuie să depindă de probaţiunea unei culpe medicale. Este o filosofie similară celei a indemnizării accidentelor de muncă pe baza solidarităţii sociale.

Pacientul trebuie, în schimb, să probeze, cu o marjă de certitudine de peste 50%, că există o legătură de cauzalitate între existenţa unei abateri a medicului și apariţia prejudiciului fizic și că, în lipsa abaterii, efectul negativ nu ar fi apărut. Trebuie menţionat că există doar șase categorii de daune cu drept de despăgubire.

Avantaje și dezavantaje

După ce se face o evaluare a cazului de către un panel de experţi și specialiști care decid dacă respectivul caz se încadrează în criteriile de compensare, sumele vor fi plătite pacientului de firma de asigurări a spitalului (asigurarea tuturor spitalelor fiind obligatorie).

Putem spune că principiile modelului „no-fault” urmăresc atingerea a trei mari obiective:
1. Controlul strict al calităţii actului medical la nivelul
fiecărei unităţi sanitare și menţinerea unui nivel rezonabil al despăgubirilor acordate. Aceasta, pentru că asigurătorul spitalului plătește sumele de bani către pacient.

Spitalul își face propria anchetă internă care va stabili dacă medicul a greșit și ce sancţiuni interne vor fi aplicate acestuia. Există reglementări clare privind categoriile de prejudicii care pot beneficia de aceste despăgubiri, nivelul minim de gravitate a sechelelor fizice care pot fi compensate, precum și sumele maxime ce pot fi plătite acestor pacienţi.

2. Menţinerea încrederii pacienţilor și medicilor în sistemul medical al ţării respective și limitarea costurilor activităţii medicale curente. Acesta este modul prin care se încearcă evitarea practicării unei medicine defensive, care ar duce, pe de o parte, la costuri prea mari ale asistenţei medicale, iar pe de altă parte, la scăderea gradului de mulţumire a populaţiei și la lipsa de confort psihic și de satisfacţie profesională pentru personalul medical.

3. Obţinerea rapidă a despăgubirilor pentru pacienţii prejudiciaţi și degrevarea sistemului judiciar de cazurile de malpraxis.

Trebuie menţionat totuși că există și dezavantaje ale acestui model, cum ar fi că sarcina probării malpraxisului aparţine pacientului, compensaţiile financiare sunt relativ mici, iar bugetul necesar pentru compensarea tuturor pacienţilor este mai mare decât în ţările cu sisteme de malpraxis
bazate pe culpă.

În prezent, „no-fault” este considerat pe plan mondial ca fiind cel mai corect și eficient model, existând tendinţa de a fi extins și la alte categorii de asigurări (auto, de viaţă etc.). Implementarea lui e restricţionată de costurile foarte mari pe care le implică.

Citiți și: Amiabil și malpraxis

De același autor: Modelul francez de compensare a malpraxisului