Eficienţa metodelor alternative de soluţionare a reclamaţiilor de malpraxis este diferită de la o ţară la alta. Ea este influenţată în primul rând de nivelul de interdependenţă a legilor din domeniul responsabilităţii medicale, de încrederea și respectul pacienţilor pentru medici, dar și de percepţia publică asupra rolului social al profesiei medicale.

În mod practic, în fiecare sistem juridic funcţionează mai multe modele, cele mai întâlnite fiind arbitrajul, medierea și concilierea. Ele au fost însă particularizate în funcţie de sistemul juridic naţional cu scopul de a media atât obţinerea de la asigurători a despăgubirilor pentru greșelile medicale, cât și pentru a se realiza o comunicare mai eficientă a informaţiilor între pacient și medic și încetarea stărilor de conflict.

Modele alternative

Arbitrajul este o modalitate de soluţionare a litigiilor în care părţile, în urma unei convenţii arbitrale, se supun deciziei unor judecători privaţi denumiţi arbitri, prin intermediul unei proceduri judiciare din care rezultă o sentinţă arbitrală definitivă și obligatorie. Arbitrajul reprezintă o formă privată de jurisdicţie, diferită de cea a instanţelor judecătorești și este aplicată în domeniul malpraxisului în Germania, Suedia și Spania.

Medierea reprezintă un mijloc de soluţionare a unui litigiu pe cale amiabilă cu ajutorul unei terţe persoane specializate, care este mediatorul. Medierea se face în baza unui contract preliminar de mediere; după confruntarea dintre părţi, la final, fie se va încheia un acord de mediere pentru stingerea conflictului (ce reprezintă un contract), fie medierea eșuează deoarece părţile nu se înţeleg.

Medierea reprezintă un act voluntar; nicio parte nu poate fi obligată să participe la o sesiune de mediere dacă nu dorește. În mediere, părţile sunt cele care vor decide rezultatul final; acest model este aplicat în domeniul malpraxisului în Germania, Marea Britanie, SUA.

Concilierea este o altă formă de soluţionare extrajudiciară a litigiilor care are însă unele caracteristici hibride atunci când e aplicată în cadrul comisiilor de conciliere a malpraxisului medical:

• procedura în sine reprezintă o formulă clasică de despăgubire acordată pentru un eveniment acoperit de o poliţă de asigurare; ea este în același timp o formă elementară de model no-fault, compensarea pacientului fiind acordată inclusiv pentru efectele nedorite ale unor greșeli medicale;

• etapa principală a concilierii este una de negociere extrajudiciară mediată; comunicarea reciprocă de informaţii relevante, observaţiile făcute asupra expertizelor și argumentele oferite de părţi sunt supuse unei dezbateri contradictorii ce are loc sub autoritatea comisiei;

• la final, se va lua o decizie asemănătoare celor din instanţele de arbitraj, hotărârea de compensare a pacientului nefiind negociabilă. Acceptarea deciziei de compensare de toate părţile implicate reprezintă un contract de tranzacţie. Astfel de modele funcţionează în Franţa și în Italia.

Alte forme alternative de soluţionare a litigiilor mai sunt: ombudsmanul (care funcţionează în Marea Britanie), comisiile de soluţionare a reclamaţiilor (ce pot fi întâlnite în Marea Britanie, Germania, Noua Zeelandă, Suedia, Spania) și negocierea extrajudiciară care funcţionează în multe ţări, aceasta fiind o formă de rezolvare amiabilă a conflictelor medic-pacient întâlnită frecvent.