Introducerea termenului în dreptul european a fost însoţită și de unele modificări ale semnificaţiei noţiunii, ca urmare a nevoilor de corelare a prevederilor legale anterioare privind culpa medicală și neglijenţa (ce sunt forme de vinovăţie) cu conceptul de malpraxis, care poate fi asimilat unui act material.

De exemplu, în Spania, orice acţiune profesională neglijentă este definită ca malpraxis. În Germania, malpraxisul a fost definit ca fiind „prejudiciul adus sănătăţii unui pacient din cauza lipsei de atenţie sau precauţie și contrar regulilor general acceptate ale medicinei”.

În Franţa, malpraxisul medical este considerat a fi „orice faptă, săvârșită de îngrijitor, care a produs prejudicii anormale în ceea ce privește evoluţia previzibilă a stării de sănătate a pacientului”. Aceste definiţii ale malpraxisului provin din jurisprudenţa relevantă a fiecărei ţări și sunt legate de noţiunile specifice prevăzute în codurile penal și civil și în legislaţia medicală specială.

Ca regulă generală, determinarea existenţei unui malpraxis se va face prin compararea actului medical incriminat cu conduita considerată ca fiind corectă pentru cazul respectiv, acesta reprezentând etalonul legal de referinţă, care se numește standard medical.

Criteriile de încadrare penală a unor cazuri de malpraxis în
infracţiuni pot varia de la o ţară la alta sau chiar în interiorul aceluiași sistem juridic, în funcţie de tipul de greșeală făcută de medic și de
gravitatea faptei.

Diferenţe între state

În România, culpa este prevăzută de Codul Penal, fiind încadrată în categoria generală a culpelor profesionale; orice culpă constituie o infracţiune dacă a dus la vătămarea persoanei.

În alte ţări, capitolele de infracţiuni contra vieţii și sănătăţii persoanei din Codurile Penale (care cuprind și malpraxisul) sunt corelate cu legile speciale din domeniul medical (Franţa, Italia) sau cu prevederi privind erorile medicale din Codul Civil (Germania).

În alte sisteme legislative penale sunt menţionate direct formele de culpă, adică neglijenţa, imprudenţa, nepriceperea (Italia, Franţa), respectiv neatenţia sau greșeala, nerespectarea regulamentelor sau lipsa de diligenţă (Franţa).

În ceea ce privește legislaţia nepenală, în Germania, eroarea și greșeala medicală sunt prevăzute în Codul Civil; în Italia, erorile medicale și greșeala fac obiectul unei legi speciale privind răspunderea medicală; în Franţa, greșeala medicală și accidentele medicale sunt prevăzute în Codul Sănătăţii Publice.

Trei categorii de situaţii

Din punctul de vedere al gravităţii erorii medicale, al implicaţiilor penale și civile și al procedurilor de compensare extrajudiciară, există trei mari categorii de situaţii în Uniunea Europeană:

Evenimentul reclamat a fost un accident medical (s-a produs fără a exista o vină a cuiva). În unele ţări, pacientul este despăgubit atunci când efectele accidentului asupra pacientului depășesc un anumit prag de gravitate (Suedia, Franţa, Noua Zeelandă). În alte ţări, pacientul nu primește nicio despăgubire dacă nu a existat nicio greșeală medicală (Spania, Italia, Germania).

Eroarea este încadrată ca greșeală medicală. Pacientul poate fi despăgubit direct de asigurătorul de răspundere civilă profesională al spitalului sau medicului.

Dacă nu dorește să urmeze această cale sau nu acceptă oferta primită de la asigurător, pacientul se poate adresa mai departe unei comisii de conciliere sau de arbitraj (Franţa, Germania, Suedia) ori direct unei instanţe de judecată administrativă, civilă sau, mai rar, penală.

Eroarea reprezintă o infracţiune gravă sau este o vătămare făcută cu intenţie.

a) Dacă pacientul nu dorește să facă o plângere penală, se poate adresa pentru despăgubiri asigurătorului, unei comisii de conciliere sau instanţei administrative sau civile.

b) Dacă pacientul dorește să facă plângere penală sau are loc sesizarea din oficiu a organelor penale, despăgubirile vor fi acordate în funcţie de rezultatul procesului penal (Franţa, Germania, Suedia, Italia).

Citiți și: Utilizarea medicamentelor tradiționale din plante