La nivelul Uniunii Europene nu există încă o definiţie clară a prejudiciului corporal, deși încă din 2003 a fost propusă o scală de evaluare a dizabilităţii. Astfel s-a făcut primul pas spre armonizarea compensării prejudiciului fizic și psihic neeconomic în ţările europene.

Propunerea de barem cuantifică dizabilităţile în procente, stabilindu-se „gradul de dificultate în efectuarea mișcărilor și acţiunilor obișnuite ale vieţii cotidiene non-profesionale, măsurat în raport cu un maxim teoretic de 100%”.

În ţările care au proceduri de conciliere extrajudiciară a malpraxisului, evaluarea gravităţii prejudiciului unui pacient se face pe baza baremelor firmelor de asigurări. Toate aceste scale, deși sunt diferite de la o ţară la alta, folosesc criteriul invalidităţilor procentuale. Acesta este cel mai utilizat standard, inclusiv în expertizele pentru stabilirea prejudiciului corporal din procesele administrative, civile sau penale.

Invaliditatea se va calcula considerându-se că o persoană normală și sănătoasă are o integritate fizică de 100% (adică o invaliditate de 0%) și orice vătămare va produce o invaliditate parţială (exprimată procentual), temporară sau permanentă. În cazul mai multor invalidităţi diferite, ele pot fi însumate după formule matematice specifice domeniului.

Prejudiciul corporal poate fi evaluat numai de experţii medicali, care au o pregătire specială și sunt atestaţi de organele judiciare.

Diferenţe de la o ţară la alta

În Spania, în domeniul malpraxisului sunt utilizate aceleași bareme precum cele din asigurările auto RCA. În Franţa există un barem unic pentru evaluarea prejudiciilor cauzate de accidentele medicale (este o Anexă a Codului de Sănătate Publică) și un barem de referinţă pentru indemnizaţia accidentelor medicale elaborat de ONIAM (L’Office National d’Indemnisation des Accidents Médicaux) pe baza jurisprudenţei și a tranzacţiilor în materie de daune. Există și alte bareme ce sunt folosite de experţii medicali în expertizele judiciare pentru stabilirea prejudiciului corporal.

În Suedia există două bareme de evaluare a integrităţii fizice publicate de Swedish Insurance: „Invaliditate medicală – accidentări” și „Invaliditate medicală – boli”, care se aplică atât în procedurile de compensare „no-fault”, cât și în expertizele judiciare. În Germania, în cadrul procedurilor de mediere sau de arbitraj, sunt aplicate baremele firmelor regionale de asigurări pentru răspundere civilă profesională medicală.

În România, evaluarea gravităţii unei vătămări corporale la un caz de malpraxis este exclusiv judiciară, fiind bazată pe criterii medico-legale provenite din Codul Penal. Cele mai utilizate sunt numărul de zile de îngrijiri medicale și infirmitatea.

Infirmitate și invaliditate

Numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu convenţional, care nu este legat de durata vindecării biologice sau de perioada efectivă de tratament medical. Acesta este acordat pe baza celei mai grave leziuni, cuantificând practic gravitatea vătămării corporale. Când există mai multe leziuni, nu este permisă însumarea numărului de zile ce ar putea fi acordate pentru fiecare leziune în parte.

Infirmitatea reprezintă un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncţional sau numai funcţional. Exemple de infirmitate sunt: pierderea unui organ, amputaţia unei mâini sau a unui picior, pierderea vederii, redoarea strânsă a unei articulaţii mari etc.

Deși infirmitatea reprezintă un indicator penal privind gravitatea unor sechele fizice, ea nu include toate deficitele funcţionale ale unei persoane și nu are aceeași semnificaţie ca invaliditatea pentru daunele civile.