Cu peste 100 de ani în urmă a fost înfiinţată, la iniţiativa și cu sprijinul profesorului Gheorghe Bilașcu, prima catedră de Stomatologie în cadrul universităţii nou create la Cluj ca Universitate a Daciei Superioare. Iniţial,
Stomatologia a fost o disciplină de studiu la catedra de profil.

Apoi a devenit specialitate medicală obţinută după absolvirea Facultăţii de Medicină. Abia după câteva decenii a devenit o facultate distinctă faţă de Facultatea de Medicină. Iniţial fără specializări, Stomatologia a inclus în deceniul 4 al secolului trecut specialitatea de Chirurgie orală și maxilo-facială înfiinţată prin strădania profesorului Dan Theodorescu.

Practica, în urmă cu 50 de ani și acum

Formarea medicilor în România a avut o complexitate benefică serviciilor medicale, mai ales în asistenţa medicală ambulatorie în dispensarele medicale rurale din acele timpuri. Un medic se descurca cu unele probleme de stomatologie și intervenţii din sfera chirurgiei orale și maxilo-faciale, cum sunt luxaţiile articulaţiei temporo-mandibulare.

Medicul stomatolog avea capacitatea de a se descurca, la nevoie înlocuind temporar medicul generalist din circumscripţie, echivalentul medicului de familie de azi. În prezent, nimeni nu poate înlocui pe nimeni.
Acum, Medicina dentară are aproape zece specialităţi. Evident, formarea profesională a medicilor stomatologi a trecut prin multe schimbări.

Dacă acum 50 de ani, studentul stomatolog făcea stagiile medicale la patul bolnavului, acum astfel de stagii sunt cel mult demonstrative. Legislaţia actuală a limitat extrem de mult accesul studenţilor la pacienţi. Au luat un mare avânt sistemele de simulare.

Practica medicală s-a diversificat și a crescut în complexitate. Dar, cu tot progresul tehnologic impresionant înregistrat, actul medical stomatologic rămâne un act medical în sine, dar în același timp este și un act medical cu interferenţe și implicaţii în tot organismul pacientului și bolile sale.

O abordare unitară

În acest context, putem vorbi despre o „medicalizare” a Stomatologiei în sensul menţinerii și chiar a creșterii numărului de ore la discipline medicale pentru studenţii Facultăţilor de Medicină dentară.

În alt sens, trebuie să vorbim despre „medicalizarea” Stomatologiei ca o sumă de demersuri făcute pentru a readuce în mentalitatea contemporană unitatea indisolubilă care există de fapt între Medicină generală și Stomatologie prin prisma pacientului.

O astfel de abordare unitară ar trebui aplicată și în politicile de sănătate din România. Nevoile de îngrijire stomatologică ale pacienţilor sunt nevoi de îngrijire medicală și sunt comparabile cu oricare alte servicii medicale de specialitate. Stomatologia nu trebuie „medicalizată”, pentru că ea este un domeniu de activitate medicală.

Așadar, sintagma „medicalizarea” Stomatologiei este în esenţă un pleonasm. Folosirea sintagmei are atât explicaţii, cât și scopuri. În ambele situaţii, de vină este tendinţa de „izolare” a Stomatologiei de contextul medical și de a o duce într-o zonă cât mai depărtată de medicină, pentru a putea fi tratată cu alte unităţi de măsură. Pentru a vedea normalitatea, este suficient să urmărim politicile de sănătate din ţările Uniunii Europene, dar nu numai de acolo.

Citiți și: Modelarea sistemică în managementul spitalului