Istoria studiilor clinice* este, probabil, la fel de veche ca nevoia oamenilor de a se vindeca sau de a se feri de boli. Prima tentativă ce poate fi asimilată unui studiu clinic este citată în Biblie – regele Nabucodonosor al II-lea, conducătorul Babilonului între 605 și 562 î.Hr., le-a ordonat supușilor să urmeze o dietă formată numai din carne și vin.

Asta – după ce regele însuși consumase până la saturaţie vegetale, în decursul lungilor campanii militare purtate împotriva egiptenilor. Copiii regelui și câţiva dintre supuși au obiectat, spune Biblia, preferând să mănânce leguminoase și să bea apă.

Regele a fost de acord cu această abatere timp de zece zile, iar la sfârșitul acestei perioade a observat că „vegetarienii” aveau o sănătate aparent mai bună decât cei care consumaseră doar carne și vin, așa că le-a permis să își continue dieta.

La sfârșitul primului mileniu, Avicenna descrie în „Canonul Medicinei” modalitatea prin care trebuie testate medicamentele noi.

Astfel, un medicament trebuie folosit pentru a trata o boală simplă, nu un complex de comorbidităţi (!), un medicament trebuie testat pe două tipuri opuse de boală, deoarece un medicament vindecă o boală prin calităţile sale esenţiale, iar pe alta prin calităţile sale accidentale.

El trebuie testat pe organismul uman, pentru că testarea pe un leu sau pe un cal poate să nu dovedească nimic despre efectele sale
asupra corpului uman.

Portocale la bord

În anul 1747, pe vasul Salisbury, doctorul James Lind tratează 12 marinari, printre care și comandantul lor, care prezentau simptome similare, de scorbut.

Îi împarte în grupe de câte doi, iar fiecare grup primește alt tratament: cidru, vitriol, oţet, apă de mare – în anumite doze –, o pastă de usturoi, hrean, seminţe de muștar și smirnă (tămâie), respectiv două portocale și o lămâie. Starea celor care au consumat portocale și lămâi s-a îmbunătăţit vizibil, în timp scurt.

În anul 1863 este folosit pentru prima oară un produs placebo, la 13 pacienţi cu febră reumatică, acesta constând din tinctură foarte diluată de quassia. Termenul de randomizare este folosit pentru prima oară în 1932, de matematicianul polonez Jerzy Neyman, iar din 1935 randomizarea este folosită în practica clinică.

Reguli de etică știinţifică

Din 1932 și până în 1972 are loc Studiul Tuskegee privind sifilisul, derulat de Serviciul de sănătate publică din Statele Unite și de CDC. Scopul acestui studiu a fost de-a urmări evoluţia naturală a sifilisului, în absenţa, deci, a tratamentului, în rândul a 400 de bărbaţi afro-americani provenind din medii sărace.

Ceea ce trebuia să fie un experiment de șase luni a continuat 40 de ani, până la divulgarea sa în presă, deși în 1947 s-a descoperit penicilina. Este considerat „probabil cel mai infam studiu
biomedical din istoria SUA”, spune Wikipedia.

Între timp, în Europa, Al Doilea Război Mondial venea cu zguduitoarele experimente efectuate de medicii naziști asupra evreilor, rușilor, polonezilor, populaţiei rome, dar și asupra germanilor cu dizabilităţi. La finalul războiului, procesul de la Nuremberg a însemnat și elaborarea unui set de zece principii privind cercetarea etică.

Printre aceste principii: consimţământul voluntar privind participarea la studiu este esenţial; persoana se poate retrage oricând, voluntar, din studiu; studiul trebuie realizat cu evitarea producerii de suferinţă fizică și psihică individului; riscurile studiului nu trebuie să-i depășească beneficiile: cercetătorul trebuie să fie pregătit să oprească studiul dacă producerea unor evenimente negative devine probabilă.

Orice persoană care intră într-un studiu clinic trebuie să aibă suficiente cunoștinţe și înţelegere privind elementele care privesc subiectul astfel încât să fie în stare să ia o decizie în cunoștinţă de cauză.

Standarde de bună practică

Anul 1948 a însemnat primul studiu clinic randomizat controlat, privind tratamentul cu streptomicină al tuberculozei pulmonare – a fost derulat de UK Medical Research Council și publicat în British Medical Journal.

Tot în 1948, la 10 decembrie, se semna Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în cadrul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, urmată, în 1950, de Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Anii 1950-1960 vin și cu lecţiile grave ale thalidomidei, medicament pe care femeile însărcinate îl luau pentru tratarea greţurilor matinale și care a a dus la nașterea a 10.000 de copii cu malformaţii congenitale.

Astfel că anii ’60 aduc amendamente care solicită ca eficacitatea și siguranţa noilor medicamente să fie bazate pe dovezi clinice, cu o atenţie sporită în cazul femeilor însărcinate.

Anul 1990 aduce prima adoptare a standardului Good Clinical Practice (GCP), un standard de calitate etică și știinţifică armonizat la nivel internaţional (Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și Japonia), privind designul, desfășurarea, înregistrarea și raportarea datelor din studiile clinice cu participare umană.

GCP a fost elaborat luând în considerare și bunele practici clinice recomandate atât de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cât și de state precum Australia, Canada și ţările nordice. Standardul a cunoscut mai multe revizuiri, precum cea din 1995, cu ocazia desfăşurării International Conference of Harmonisation.