Diabetul, „curgerea lichidului din corp”, este o boală cunoscută încă din Antichitate. Era numit și „morbus dominorum” adică boala domnească, deoarece se observase de mult legătura cauzală cu supraalimentaţia, într-o vreme când cei mai mulţi oameni erau subalimentaţi. În Evul Mediu, diagnosticul „de laborator” se făcea organoleptic, prin degustarea urinei (!?). Abia în epoca modernă, datorită dezvoltării chimiei, diagnosticul s-a făcut prin reacţii biochimice de culoare. Tot atunci au fost stabilite ca normale valoarea glucozei în sânge de aproximativ 100 mg la 100 ml și absenţa ei în urină.

        La populaţiile primitive, această boală era practic absentă. De-a lungul istoriei, ea a evoluat de la o boală foarte rară, apoi rară, prevalenţa fiind pe la anul 1900 de 1 la 1.000 de persoane. În prezent, diabetul zaharat este o boală cu frecvenţă și gravitate mari, cu peste 5% din populaţie afectată. Acestea reprezintă cazuri cunoscute și tratate, dar estimările spun că aproximativ 10% din populaţie ar fi afectată. Cauza principală (dar nu în diabetul de tip 1) ar fi supraalimentaţia omului modern. Dacă are ce, acesta consumă în mod excesiv. Iar reclamele din industria alimentară susţin consumul cât mai mare. Dieta hipercalorică, bogată în glucide (unii folosesc termenul desuet de carbohidraţi) și lipide animale și vegetale, asociată cu restricţii cinetice (muncă fără solicitare fizică ori sedentarism) favorizează apariţia acestei boli prin defecte metabolice și prin epuizarea sistemului glicoregulator. Nu este cazul, aici și acum, să dezvoltăm subiectul bolii diabetice și al complicaţiilor sale, pe care, din păcate, le știm cu toţii. 

Tratament pentru toată viaţa

        Însă diabetul, ajuns acum una dintre bolile majore ale societăţii civilizate (dar nu foarte civilizate), are o adevărată epidemiologie de boală necontagioasă, deși uneori cu etiologie infecţioasă. Astfel de cazuri se observă în unele viroze (gripă, COVID etc.) care afectează și pancreasul.

        Fiind o boală progresivă, invalidantă, și cu sfârșit letal, atât tratamentul antidiabetic și al complicaţiilor, cât și regimul igieno-dietetic trebuie urmate toată viaţa. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) atrăgea atenţia lumii medicale încă din 1964 asupra importanţei diabetului pentru sănătatea publică.

Cercetări pe animale de laborator

        Dar studiile știinţifice și observaţiile clinice începuseră cu mult timp înainte. Acum mai bine de 100 de ani, profesorul român Nicolae Constantin Paulescu, făcând cercetări de fiziopatologie experimentală asupra diabetului zaharat, a descoperit în pancreasul animalelor de experienţă hormonul insulină. Acesta va deveni cel mai important medicament pentru tratarea diabeticilor. Este un hipoglicemiant de natură haloproteică izolat din celulele tip beta ale insulelor Langerhans din pancreasul mamiferelor. Acţiunea sa fiziologică este de creștere a utilizării celulare a glucozei, ca sursă de energie, în principal prin facilitarea intrării ei în celule. Hiperinsulinemia poate să cauzeze comă hipoglicemică, iar hipoinsulinemia acută cauzează comă hiperglicemică. Ambele pot fi letale dacă sunt grave și nu se intervine de urgenţă. Hipoinsulinemia cronică duce la fenomene diabetogene, cu hiperglicemie (ajungând chiar la 200-400 mg glucoză la 100 ml sânge), cetonemie, glicozurie, iar tardiv la leziuni vasculare și neurologice. Insulina va deveni cel mai important medicament antidiabetic.

        După terminarea Primului Război Mondial, dr. N.C. Paulescu, profesor la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din București, a reluat experimentele întrerupte în timpul războiului. Cercetările sale au fost încununate de succes, prin descoperirea insulinei. El a creat un diabet experimental la câine prin ablaţia pancreasului și l-a vindecat apoi prin administrarea intravenoasă a unui extract apos de pancreas de la un alt câine. Acesta i-a redus imediat glicemia, glicozuria și cetonuria, precum și uremia și uricozuria. Efectul era evident după două ore și se menţinea până la 12 ore, fiind în corelaţie cu cantitatea de extract injectat.

Rezultatele au fost publicate

        Rezultatele acestor experimente au fost publicate în 1920 în tratatul său de Fiziologie Medicală, vol. 2, pag. 321, în limba franceză, Editura Cartea Românească, Bucureşti. Aceste studii au fost comunicate și publicate ulterior în toată lumea, în medii medicale, de biologie și fiziologie, impresionând prin rigoarea gândirii, concluziilor și prin cunoașterea perfectă a problemei.

        Dar în anul 1923, la decernarea Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, au fost premiaţi pentru descoperirea insulinei cercetătorii canadieni Banting și Macleod. Aceștia citaseră lucrările lui Paulescu, dar și-au însușit meritul descoperirii (plagiat?!). Mai mult, colaboratorul profesorului Paulescu, studentul la medicină Ch.H. Best, realizase și extracţia hormonului pancreatic, deci realizase viitorul medicament-minune antidiabetic.

        Abia în 1969, Academia Republicii Socialiste România (RSR) înaintează un demers documentat către Fundaţia Nobel prin care cere recunoașterea priorităţii savantului român. Deși aceasta este de acord, nu poate reveni asupra unei hotărâri anterioare.

        În 1976, profesorul I. Pavel publică la Editura Academiei RSR cartea „The priority of N.C. Paulescu in the discovery of insulin”, prin care demonstrează adevărul descoperirii și încearcă reabilitarea postumă a savantului. Prin această scientific frond (frondă știinţifică), savantul român Paulescu a fost privat de Premiul Nobel pe care îl merita. Dar adevărul știinţific îl confirmă ca descoperitor al unuia din cele mai importante medicamente moderne și ca deschizător de drumuri în terapia diabetului zaharat.

Și totuși, marile beneficii financiare sunt obţinute de firme care au fabricat și fabrică diferite forme de insulină, fără să facă vreo referire la adevăratul descoperitor al acestui medicament-minune. Și fără ca Facultatea de Medicină din București să beneficieze în vreun fel de această descoperire epocală.

Avem înaintași cu care ne putem mândri și avem datoria să onorăm această ascendenţă. 

Glicemii mai mari în anotimpul rece

Cercetările noastre într-un mare spital clinic au măsurat 35.000 de glicemii în ser sau plasmă, la pacienţi internaţi cu diferite afecţiuni sau consultaţi în ambulatoriu ori la persoane sănătoase venite pentru control periodic. Rezultatele au arătat valori medii de 95 mg/dl, cu scădere în iulie până la 90 mg/dl și creșteri în martie și octombrie la 98 mg/dl, cea mai mare creștere fiind în decembrie, la 105 mg/dl. De asemenea, au fost înregistrate valori individuale extreme între 50 și 450 mg/dl numai la pacienţi internaţi în secţia de ATI, altfel aparent incompatibile cu viaţa. Valorile medii se încadrează în limitele normalului. Se observă că glicemia nu este mai mare la central- și est-europeni din cauza preponderenţei dietei bazate pe glucide din cereale, dar că variază semnificativ în perioadele de sărbători tradiţionale (Paște, Ziua Recoltei și mai ales Crăciun). În general, valorile sunt peste medie în trimestrele I și IV (deci, în sezonul rece), când se observă și cele mai multe devieri în plus ori în minus, și sub medie în trimestrele II și III (deci, în sezonul cald).