Sunt mereu frământat, neliniștit. Am un neastâmpăr de când mă știu. E o căutare și asta am simţit-o de când am fost conștient de mine. Caut în cărţi, în documente, în muzee, în cimitire, în sălile de teatru, prin păduri, în văzduh și oriunde mă duc gândul și simţirea. Am luminat multe locuri întunecate din trecutul celor de a căror existenţă personal-profesională m-am ocupat. Însă, din păcate, peisajul vieţii familiei mele nu-l pot așterne clar în pagină. Am mereu întrebări și asta îmi dă o vigoare și un entuziasm de care mulţi se miră și se întreabă de unde mi le procur.

Televiziunea mea, producţie a TVR Iași, realizată de o echipă coordonată de regizoarea Violeta Gorgos, a fost scena pe care am adus împreună oameni și locuri, interogaţii și surprinderi, răni și speranţe, spiritualitate și zburdălnicie, străfund și zburare, hârtie și piatră, suspine și zâmbete,
scrâșnire și vioiciune, un puzzle ce istorisește parcursul unei vieţi, intersecţiile altora… 

„Toate drumurile duc la Roman”, așa mă veţi auzi rostind în acest film. Ţinutul Neamţului m-a chemat mereu și chemarea sa am început a o desluși
pas cu pas… „Televiziunea mea” a fost o călătorie a cunoașterii și a recompunerii unui trecut pentru un prezent ce edifică un viitor. Împreună cu o echipă de oameni simpatici și profesioniști am realizat un film pe care l-am dedicat tuturor celor care m-au ajutat să mă sporesc. 

Nu am făcut public, până acum că, după ce a vizionat documentarul acesta, un reprezentant al unei edituri din Capitală m-a sunat și mi-a propus să scriu o carte despre cum am fost modelat de traumă. Un fel de psihobiografie înduioșătoare. Iniţial, am fost încântat și am început să-mi schiţez planul de construcţie a cărţii, în acord cu ideea editurii. Tot reflectând... am realizat că nu trauma și suferinţa, cum se dorea, mi-au sculptat existenţa. 

Exploatare a suferinţei

Propunerea era o restricţie impusă, o percepeam ca pe o trădare a identităţii mele. Și mi-am amintit că, vreme de un deceniu, citisem – pentru a alcătui cartea „Sensul durerii” (2008) – sute de volume care considerau durerea ca fiind salvifică. Dintr-o persoană veselă, afirmativă, activă, mă
transformasem într-un personaj care, fie direct, fie prin intermediul mesajelor, eram întrebat de ce sunt atât de serios.

Am scris, multă vreme după ce am publicat acel volum, când mi-am revizuit concepţia despre durere, că există o limitare cruntă a expresiei artistice a scriitorilor și artiștilor, în general, considerând că e fundamental ca operele să fie generate dintr-un nucleu putred, dureros și fetid. Povești izvorâte din traume. O continuă exploatare a suferinţei, a lacrimii. O fascinaţie pentru povești unice, care te pun doar în genunchi. Rafturile
gem de cărţi ce portretizează totul prin lentila suferinţei.

Victima, „cadoul ce se oferă continuu”

Ceea ce mi s-a propus mie, să-mi contopesc suferinţa cu viaţa, e o realitate universală. Se pare că viul, solarul nu au valoare. Editura dorea de la mine ceea ce au și construit editurile de multă vreme în public – o așteptare a reprezentării autorilor prin rănile lor. 

Să mă definesc drept Richard cel traumatizat. Îmi notasem cândva expresia „haită de șacali gata să se hrănească cu o carcasă moartă”. Asta ajunsesem să cred că se dorea de la mine, ca și de la cei care continuă să rămână îngenuncheaţi. De edituri sau de „terapeuţi”. Tu ești pentru ei cadoul care se oferă continuu.

Vă reamintesc scena din seria „Brigada Diverse”: „Ce facem noi ca cetăţeni cinstiţi când găsim pe stradă un portofel cu o sumă de bani în el?”, sunt întrebaţi deţinuţii. Unul dintre răspunsuri luminează și chestiunea pe care o aduc aici în discuţie: „Dacă ne ajută Dumnezeu să găsim un portofel
cu bani, cu o sumă de bani, pe stradă, mergem undeva și-i numărăm. Să vedem cât ne-a adus norocul!”.

Ce facem noi când găsim pe jos un supravieţuitor al „traumei”? Îl ridicăm de pe jos sau îl facem să creadă că e atât de jos, încât are nevoie de mâna noastră salvatoare. Mergem undeva, în cabinet, și numărăm câte ședinţe urmează să achite, în următoarele săptămâni, luni și ani. 

Mi-am transparentizat viaţa și trecutul, m-am vulnerabilizat, cum se spune astăzi. Dar nu dintr-un impuls atent căutat, ci, dimpotrivă, am procedat firesc. Și o voi face de fiecare dată când voi simţi să împărtășesc un eveniment de viaţă complicat, să povestesc despre o întâlnire de viaţă semnificativă ori despre vreo neizbândă.

În lipsa responsabilizării, căutăm salvatori

Patternul de recompensare a exagerării traumei sau dramei personale persistă și în relaţiile bărbat-femeie. „Ia să începi de acum să te prezinţi unei femei ca având nevoi și prezentând cute existenţiale”, părea a-mi spune o doamnă, în cuvintele sale. Altfel spus, să căutăm salvatoare, femei-depanator. E necesar să încurajăm exploatarea cât mai diversă a trecutului nostru, nu doar prin vizorul sângeriu.

Obsesia traumei, expansiunea semantică a conceptului, încurajate de supraexpunerea cărţii noului profet, venerat și în România, Gabor Maté, pe
care n-o să o mai numesc aici, a creat o presiune socială. Această presiune avantajează editurile și terapeuţii. Însă ea tulbură și mai mult cititorii, pe care și-i doresc a-i ţine captivi între pagini sau pe divan. 

Mi se pare că e și un curent stângist care îi umflă pânzele corabiei lui Maté, care augmentează adversităţile și le face să pară balauri. Dacă aflăm că suntem victime, ne deresponsabilizăm și rămânem chirciţi, obidiţi, neputincioși, cu genunchii moi. Rămași la pământ, mici, scâncind și așteptând...