Oamenii se raportează la mediul din care fac parte, iar memoria și comportamentul lor sunt modelate de toate trăirile și experienţele pe care le percep.
Creierul este cel mai complex organ din corp. Pentru un neurochirurg, acesta reprezintă o masă de ţesut dens și moale în interiorul capului, care trebuie manevrată cu desăvârșită atenţie atunci când este supusă unei intervenţii sau când este deteriorată. În sine, creierul nu dispune de receptori pentru durere. Cu toate acestea, e înconjurat și traversat de milioane de vase de sânge, astfel încât orice tip de intervenţie devine o provocare. Medicii neurochirurgi înţeleg natura critică a creierului uman. Totuși, referitor la ceea ce înseamnă a fi uman, pentru un chirurg, identitatea sa face referire la un ţesut biologic, pe când, pentru un filozof, creierul poate dobândi o cu totul altă valenţă (1).
O contribuţie foarte importantă în ceea ce privește studiul memoriei este cea a lui Tolman. El a descris teoria hărţii cognitive, care a oferit perspective profunde asupra modului în care animalele prezintă informaţii despre lume și modul în care aceste reprezentări modelează comportamentul. Tolman a dezvoltat această idee a unei hărţi cognitive ca alternativă la obișnuita metaforă – a unui tablou central pentru învăţare și memorie, tipică pentru formulări stimul-răspuns. Conform acestui punct de vedere, animalele au dezvoltat un set de așteptări sau ipoteze complexe, integrate ale lumii lor (2).
Pentru Tolman, învăţarea este dobândirea de așteptări, adică caracteristicile de probabilitate ale mediului înconjurător. Mai precis, organismul învaţă de obicei o hartă cognitivă, nu un simplu model de mișcare. Scrierile sale au ajutat ulterior la înţelegerea comportamentală a fiinţelor, mai ales atunci când se confruntă cu o alegere (3). Fiinţele umane se raportează la mediul din care fac parte, iar memoria le este modelată de toate trăirile și experienţele pe care le pricep în mod activ sau pasiv.
În lumea artelor putem observa numeroși artiști care au tradus în procesul lor artistic experienţele proprii. Astfel, putem să ne referim la memoria colectivă ca la un laitmotiv al unei societăţi. Corin Braga nota că „există, așadar, nu doar o memorie a suferinţei, ci și una a rezistenţei și a supravieţuirii în condiţii extreme, la limită” (4).
În primul rând, putem adopta o perspectivă interdisciplinară asupra răspunsurilor artistice la război din 1914 până în prezent, analizând o selecţie diversificată a conţinutului vast și complex de lucrări apărute ca răspuns la conflictele de după Marele Război.
Mulţi dintre creatorii acelei perioade întruchipează experienţa umană a războiului: martori care au dezvoltat un limbaj vizual unic ca răspuns direct la rolul lor de victimă, soldat, refugiat, membru al Rezistenţei, prizonier și artist. În acest sens, artiștii abordează probleme specifice legate de propagandă, feminitatea și masculinitatea în timpul războiului, femeile artiste din timpul războiului, trauma, rolul artei în război, memoria, arta ca rezistenţă, identitatea războiului (5).
Culturile investesc mari eforturi în crearea unei memorii pe termen lung – baza transmisiei orale, tehnologiei media și instituţionale, după cum observă istoricul Aleida Assmann. Această preocupare, în conceptul de memorie culturală, se concentrează pe arte în principal și în special pe diverse medii, precum scrisul, imaginile, practicile corporale și monumentele.
Examinând perioada de la Renașterea europeană până în prezent, Aleida Assmann dezvăluie asocierea strânsă între memoria culturală și lumea artistică. Analiza ei descrie rolul memoriei culturale, individuale și al modurilor prin care memoria culturală susţine sau subminează construcţiile de identităţi sociale și politice. În cele din urmă, memoria culturală a devenit un instrument analitic central pentru oamenii de știinţă din diferite discipline (6).
Otto Dix, pictor și grafician de renume mondial, s-a născut pe 2 decembrie 1891 în Untermhaus, Germania, și a murit pe 25 iulie 1969. El este cunoscut pentru reprezentările sale dure și brutale ale războiului și societăţii Weimar, fiind considerat unul dintre principalii artiști ai mișcării Neue Sachlichkeit sau Noul Obiectivism. Părinţii lui Dix, Franz și Louise Dix, erau muncitori, dar mama sa avea o latură artistică ce includea poezia. Ea l-a introdus pe Dix în lumea artei prin intermediul verișorului ei Fritz, care era pictor și ulterior a devenit mentorul acestuia.
Între anii 1906 și 1919, Dix a făcut ucenicie cu Carl Senff, în timpul căreia și-a descoperit pasiunea pentru pictură. A urmat apoi cursurile școlii de arte aplicate din Dresda, numită Kunstgewerbeschule. Dix a servit în armata germană în timpul Primului Război Mondial, între 1915 și 1918, până când a fost rănit și eliberat. Experienţele sale din război au avut un impact profund asupra artistului și au influenţat întreaga sa carieră artistică. Multe dintre lucrările lui Dix au redat înfăţișarea războiului, inclusiv cele 50 de gravuri din seria „Der Krieg” (Războiul) (7).
Pe durata războiului, artistul a păstrat un jurnal și un caiet de schiţe în care a descris toate experienţele prin care a trecut. Din scrierile și picturile sale se observă cât de afectat a fost acesta de experienţa războiului. Artistul povestea despre un coșmar recurent în care se vedea pe sine târându-se prin case bombardate, încercând să scape din război, dar fără reușită (8). Experienţa sa cu războiul și consecinţele traumatizante ale acestuia au devenit o temă dominantă în arta pe care a realizat-o după anul 1914. Memoriile sale, mărturii ale războiului, redau trauma colectivă, dar și subiectivă pe care artistul a suferit-o pe parcursul unui război care și-a pus amprenta asupra întregii lumi.
Trauma colectivă sau trauma culturală apare atunci când membrii unei colectivităţi sau societăţi experimentează un eveniment catastrofal, cu efecte iremediabile, de durată, de neuitat, astfel încât conștiinţa lor devine deteriorată în mod fundamental, amintirile transmiţându-se generaţii întregi (cu impact asupra identităţii, cum este în cazul războiului) (9). Cercetările privind fenomenologia amintirilor traumatice au relatat diferenţele faţă de realitate care apar în povestirea unui eveniment traumatizant. Tulburările care apar în urma acestora se manifestă prin dificultatea în reconcilierea faptelor evenimentului traumatic, amintirile devenind neclare sau dispar complet până la întâlnirea unui stimul declanșator.
Bibliografie
1. David Bachman, Memory and Brain, Medical University of South Carolina, Press, p. 29, 22.04.2022
2. J. Fodor, Modularity of mind, The MIT Press, 1983, p. 13., consultat la data de 22.04.2022
3. E. C. Tolman, Cognitive maps in rats and men. Psychological review, 1948, pp. 189-208
4. Corin Braga, Concepte și metode în Cercetarea Imaginatului, Editura Polirom, 2007, p. 415
5. Anna Murry, Constructing the Memory of War in Visual Culture since 1914 (Routledge Research in Art and Politics), 1st Edition, 2001, p. 1
6. Aleida Assmann, Cultural Memory and Western Civilization Functions, Media, Archives, Cambridge University Press, 2013, p. 3
7. https://www.artnet.com/artists/otto-dix/biography
8. https://www.artnet.com/artists/otto-dix/biography , consultat la data de 5.22.2023
9. Collective and Trauma (Cultural In. Trauma Cultural of Theory a Toward), 2004. (C. J, A), pp. 1-2
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
