Doza de ficțiune: „Colți încărcați de piatră”, de Isabela Brănescu 

Doza de ficțiune: „Fetiţele bătrâne” de Dana Voicu 

Renaștere

Ţine paharul strâns în mână. Îl apasă atât de tare, încât pielea de pe degete i se albește. E gol, a terminat vinul roșu acum o jumătate de oră. De atunci doar stă aici și privește în gol, fără să știe ce să facă. Nu are nimic de făcut, asta e problema. A pierdut tot: soţul a părăsit-o și a luat și copiii cu el, ce mai contează, oricum nu se înţelegeau, dar chiar și așa, o doare. De la serviciu au dat-o afară că, vezi Doamne, nu se concentra suficient, nu mai dădea randament. Dar nu făcuse, oare, destule în anii precedenţi, astfel încât acum să aibă dreptul să stea, să se uite pe pereţi și ei să o plătească pentru asta? Mai avea doar apartamentul ăsta pe care o să-l piardă în curând, că doar nu o să-și mai permită să mai plătească întreţinerea. Dar nu o să-i lase să câștige așa ușor: o să se agaţe și cu dinţii de locul ăsta, o să vândă fiecare lucrușor din el, până o să rămână gol, doar pentru a mai avea voie să stea și doar zece minute în plus. Ura locul ăsta și toate amintirile care o fixaseră aici, o făcuseră să prindă rădăcini în parchetul prăfuit, să nu vrea să plece. Era blocată între patru pereţi, ce expresie stupidă, de fapt, erau șase, cine a mai venit și cu ideea asta nu a știut să numere. Și cei ȘASE pereţi se apropiau tot mai mult de ea și o strângeau, și o strângeau, încercând disperat să-i păstreze carnea și să-i scoată sufletul afară, dar încercau degeaba, ea nu avea niciun suflet. Nu mai avea. I l-au luat. 

Dă drumul paharului și el cade pe parchet și se sparge în mii de cioburi mici. Se uită la ele cu dispreţ, nu o să le strângă, nu vrea și, până la urmă, nu o obligă nimeni. Cade în genunchi, de fapt, nu cade, se lasă singură. Vrea să simtă ceva, chiar dacă e doar durere. Cioburile îi zgârie genunchii, dar asta nu o doare destul, vrea să o doară și bucata aia din ea în care, la un moment dat, stătuse sufletul, și ei, proștii, chiar dacă i-au luat sufletul, i-au lăsat acolo forma. Își așază palmele pe covorul de cioburi mărunte, o să-și distrugă mâinile, mâinile alea care obișnuiau să scrie așa de frumos, ce li s-o fi întâmplat? O dezamăgiseră și ele, nu mai erau bune de nimic și o făceau și pe ea să fie inutilă. Își împinge palmele în podea, simte cum cioburile îi intră în carne, își imaginează cum îi intră în corp și călătoresc peste tot, prin sângele ei, prin creier, cum îi ies prin ochi. Își arcuiește mâinile, ca pe niște gheare, le înfige în parchet, dar nu intră, nu trec mai departe. E sânge peste tot, și cioburi, și praf, și ea continuă 
să sape cu degetele podeaua unui apartament, e nebună și acum știe sigur. 

Dar parcă nu sapă degeaba și parcă parchetul a devenit pământ, acum totul e doar pământ, cum a ajuns aici, o să moară, fix așa cum a zis că-și dorește, acum îi e frică. Sapă cu mâinile, îi intră pământ în unghii și în ochi și în gură, oare e în iad? Asta va trebui să facă o veșnicie? Începe să vadă ceva, Doamne-Doamne-Doamne-Doamne, sunt sicrie. Aici e al bunicului, are capac, scrie data nașterii și data morții, are o poză veche, alb-negru, asta nu o impesionează prea tare, oricum e mort de 20 de ani, abia l-a cunoscut. Puțin mai departe al bunicii, cum adică, păi bunica nu e moartă, o fi murit și nu știe ea? Îi vine greață, nu o să vomite aici în iad, merge mai departe. Aici e al prietenei din copilărie, ce naiba, dar nici ea n-a murit, cică o să moară peste cinci ani. Nu are capac, aaaaa, deci asta înseamnă, că mai are de trăit. Se simte ca lovită în cap, își dă seama că de acolo poate să afle când vor muri toți cei pe care i-a cunoscut vreodată. Ce căuta aici, cum ajunsese, cine ce voia de le ea? Uite și sicriul fostului iubit din liceu, ăla era un dulce, nu vrea să vadă când o să moară, să-și facă sânge rău. Poate îl sună, dacă mai iese vreodată de aici. Al mamei si al tatălui, nu mă uit, nu mă uit, merge mai departe, al dirigintei, al șefei, al lui Marcel, care Marcel, că nu știe niciun Marcel, al lui Ștefan, al Andrei. Cine mai sunt și ăștia, că nu-i recunoaște, nici după nume și nici după poze. Mai merge și apare un Radu, aoleu, păi ăsta apare în poză lângă ea, păi n-a avut și el o poză în care să apară singur? Și de ce lângă ea? Dar proastă mai e, ăștia sunt oameni din viitor. Uau, câți mai are de cunoscut, dar de unde apar atâția? Că acum e singură cuc, n-are pe nimeni, poate delirează. Și daca e adevărat? Cum o să facă ea cunoștiință cu oamenii ăștia: „Bună, știu când o să mori dar nu-ți ziiic, nu-ți zic”? Se uită înainte și vede că mai e un singur sicriu cu capac deschis, nu nu nu, e al ei, nu o să se uite când moare, asta îi mai trebuie. Începe să cadă pământ peste ea, o să moară aici, azi e data, azi moare, se târăște înapoi ca o șerpoaică, ce să vezi, acum nu mai vrea să moară, asta e chiar culmea, niciodată nu știe ce vrea. Apucă pământ cu ambele mâini și își face drum, cum să moară așa, nimeni n-o să știe ce s-a întâmplat, oricum nimănui nu-i pasă, nu-i pasă acum, dar, dacă reușește să scape, cuiva o să-i pese de ea atunci când chiar va veni momentul să plece, protejată de un sicriu, nu cum e acum, doar carne în pământ umed.

Se trezește ca dintr-un vis urât, dar n-a fost coșmar, chiar s-a întâmplat. E tot în bucătăria ei, așezată în genunchi si sprijinită în palme, vede numai sânge, se ridică. O să trăiască, mai are de văzut, de cunoscut, de iubit. Trebuie să mai aștepte puțin, să mai bea niște vin roșu și să mai spargă câteva pahare și să aștepte iar, dar, până la urmă o să se intâtâmple. Ce-o să se intâmple nu știe, dar ceva o să fie, că doar Radu ăla are poză de cruce cu ea. După ce-l cunoaște, o să se bage în fiecare poză de a lui, o să-l înnebunească, nu o să-l lase în pace, „până când moartea ne va despărți” și nici atunci. 

Respiră. Ia alt pahar și îl umple cu vin. O să-și bandajeze mâinile și o să strângă dezastrul de pe jos, doar așteaptă musafiri mulți, nu-i poate primi așa. 

 Doza de ficțiune: „Dantele interioare” de Monica Radu 

Doza de ficțiune: „Mici surprize” de Ruxana Anghiuș 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.