Newsflash
Dosar

Eroii în halat alb, la Revoluție (2)

de - dec. 27 2019
Eroii în halat alb, la Revoluție (2)

Evenimentele din decembrie 1989 au adus mulţi eroi reali, dar și alţii de mucava, generaţi de evenimentele din acele acele zile. Unii nu au cerut niciodată recunoașterea implicării lor în acele zile, spre deosebire de alţii, care s-au grăbit să declare apoi că au fost prezenţi în pieţe, pe străzi, la televiziune.

VM 52, p.8-9 - 1Despre cei care au trăit în acele zile aceleași evenimente dramatice, la datorie în spitale, s-a vorbit și se vorbește în continuare extrem de puţin. De fapt, acele zile au fost decisive pentru mulţi dintre răniţii revoluţiei, pentru că în spitale s-a lucrat nonstop, între 48 și 72 de ore, în ture prelungite, și mulţi dintre aceștia au supravieţuit pentru că personalul medical era la datorie.

S-a născut și primul copil liber

Mă pregăteam să trimit niște articole în străinătate și am dat cuiva să-mi facă niște copii xerox – pe vremea aceea era ceva ieșit din comun și ilegal. Am oprit mașina într-o piaţă în Cluj și el a venit cu ele ascunse sub haină și mi-a zis: „E mare necaz, au fost manifeste aruncate de pe Casa de Cultură, e neliniște în oraș”. Eu am zis: „Bine”. Eram programat la service să-mi controlez mașina, eram numai eu, cei de acolo se uitau la mine lung, am văzut patrula, în care erau muncitori, gărzi patriotice, pionieri, militari. Și îmi zice mecanicul: „Nu mergeţi acasă prin centru, luaţi o rută ocolită”. Eu am zis că vorbește prostii.
Am urcat în mașină și-am ajuns în Piaţa Păcii, lângă Biblioteca Universitară, unde erau foarte multe hârtii pe jos. Am intrat pe o stradă cu sens unic, m-am îndreptat spre piaţa centrală și la un moment dat am ajuns la un zid de soldaţi. M-am dat jos din mașină și peste zid i-am văzut pe cei care fuseseră împușcaţi în centrul Clujului. Am vrut să intru printre soldaţi – totuși, mă consideram medic –, dar m-a prins de cot un rezident din Ecuador de la noi și mi-a zis: „Domnu’ șef, locul nostru nu e aici, locul nostru e la clinică”. Am mers cu mașina cu spatele, am luat-o pe o stradă laterală. M-a frapat că în piaţă era tot necazul care era, dar troleibuzele circulau, pe o altă arteră, paralelă. Am ajuns la clinică, unde în momentul acela nu mi s-a părut ceva deosebit. M-am dus acasă, am vrut să văd ce se întâmplă, am trecut prin toate punctele calde, la Fabrica de Bere, Piaţa Mărăști, unde am ajuns totdeauna după eveniment.
Am avut un moment de mare spaimă pentru că lângă clinică era Fabrica Someșul, unde lucrau în majoritate femei, care spre seară au pornit în coloană spre Comitetul Judeţean (Prefectura de astăzi), strigând pe stradă pentru viitorul copiilor lor. Eu vedeam pe fereastră TAB-urile, știam că s-a tras, văzusem și eu sângele și răniţii din Piaţa Centrală. Dar TAB-urile le-au lăsat să treacă. Am intrat de serviciu în gardă și, spre dimineaţă, la prima oră, aveam o cezariană, pentru o placentă praevia cu sângerare masivă. Și operam și plângeam în sala de operaţii, iar femeile treceau în continuare prin faţa clinicii și strigau: „Pentru copii!”

VM 52, p.8-9 - 2
Clădirea prin faţa căreia au trecut salariatele de la fabrica de confecţii strigând sloganul: „Pentru copii!” Eram de gardă, operam în urgenţă o hemoragie acută.

După care am ieșit din operaţie, am mușcat și eu din informaţiile care se strigau pe stradă, că e apa otrăvită, așa că am fiert apa din clinică, am umblat prin saloane să liniștesc bolnavele. Spre prânz deja, a venit un ziarist să întrebe ce se întâmplă în clinică și am avut prima declaraţie de presă din viaţa mea, când am zis că s-a născut primul copil liber. În primul număr al fostei Făclia de Cluj a apărut un articol în care eu spuneam lucrul ăsta. După care, m-a frapat, și le-am spus-o și lor, că 90% dintre colegii care au avut funcţie de răspundere (eu eram totuși cel mai tânăr) au dispărut, nu i-am mai văzut, nici nu au trecut pe la clinică. Șeful meu, fost activist de partid în tinereţile lui, nici el nu a venit niciodată.
Și încet-încet viaţa a început să intre în normal. Eu mai mult de atât nu am făcut.
Dimineaţa, când au fost cele mai mari necazuri (se trăsese cu o seară în urmă), vecinii treceau prin faţa blocului cu copiii de mână, vrând să-i ducă la școală și grădiniţă, iar nevastă-mea a ieșit în balcon și le-a zis: „Daţi-mi mie copiii, unde mergeţi?” Și a strâns ea toţi copiii la noi în casă, care s-au uitat la desene animate. La un moment dat s-a dus în cameră și le-a zis copiilor: „Lăsaţi-mă să mă uit și eu” și a prins exact momentul cu plecarea lui nenea Nicu din piaţă.
Atunci eram medic specialist și asistent universitar, eram printre cei mai tineri din clinică. La un moment dat, un coleg din echipa de gardă mi-a spus că mă respectă pentru că am avut curajul de a plânge în public, în sala de operaţii, el închizându-se în camera de gardă să plângă. Medicul-șef anestezist, care era și secretară de partid, a negat orice eveniment. Am reacţionat spunând: „Îţi dau carnetul meu de partid, îţi dau orice vrei, dar eu am văzut creieri pe asfalt, în piaţă!”. Ne era totuși teamă că nu se va schimba nimic.

VM 52, p.8-9 - 3
Foto 3 - Cartea cu copertă verde care a înlocuit toate cărţile roșii din vitrina librăriei Universităţii

Din 21 decembrie am trăit speranţa că vom fi liberi, sentiment care s-a estompat în 25 decembrie, la executarea lui Nicolae Ceaușescu, gest pe care în general îl găsim în ţări de lumea a treia și pe care l-am interpretat ca și cum trebuia să moară ca să nu aflăm adevărul.

Prof. dr. Florin Stamatian,
UMF „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca

Speranța ne-a dominat pe toți

În familia mea se vorbea deschis numai în baie, cu apa pornită.
Oricine putea fi ascultat, iar teroarea era amplificată
de credinţa că securitatea era peste tot. Pe atunci sorbeam
cuvintele de la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii, cu
aparatele de radio date încet. Acolo am auzit că Timișoara se revoltă. Vestea ne-a cutremurat. Pe străzile Timișoarei curgea sânge în decembrie 1989. „Cum de au avut curaj?” era întrebarea pe buzele tuturor. Mă gândeam că armata și, ales, securitatea îi vor termina. Dar Revoluţia s-a întins ca un tsunami.
Eram în acele zile medic primar la Spitalul Gheorghe Marinescu”, la Clinica de neurochirurgie. Brusc, secția de terapie intensivă s-a umplut de tineri împușcaţi. Cei mai mulţi cu răni groaznice, mai ales în regiunea capului. Eram toţi uimiţi și îngroziţi. Bucureștiul luase foc, oamenii erau în stradă! Au urmat orele cu împușcături, răniţi, morți, teroriști, zvonuri alarmiste transmise inclusiv din Studioul 4 de la TVR.
VM 52, p.8-9 - 5Eu am lucrat fără odihnă timp de șase zile, tratând de la simple plăgi ale scalpului până la leziuni grave craniocerebrale sau vertebromedulare. În acele zile, dincolo de operații și pansamente, de șocul pe care toţi îl trăiam, am simțit dorinţa de libertate. Libertatea de a vorbi și gândi așa cum voiam. Uneori vorbeam toţi deodată, dar deasupra noastră plutea un cuvânt care ne lipsise teribil: LIBERTATE!
M-a mai marcat ceva în acea vreme: faptul că toată populația României a fost unită. Făceam front comun împotriva a ceea ce s-a numit dictatura comunistă. Toți vorbeam limba eliberării. Toţi săream să oferim ajutor, așa cum puteam. Pansam răniţii, le dădeam apă, îi îngrijeam cum puteam mai bine cu mijloacele pe care le aveam; noi între noi medicii, ne purtam ca și când eram cei mai buni prieteni. Nu uit nicio clipă implicarea până la sacrificiu a celor care erau de gardă. De la brancardier până la medic primar.
Am fost foarte impresionat de un tânăr de 22 de ani, adus cu multă greutate la spital. Avea o plagă craniocerebrală majoră, era cu „creierii pe afară”. Nu mai văzusem așa ceva! Fusese împușcat în cap, era fără șansă. Toate eforturile echipei de chirurgie și anestezie au fost în zadar. Cel mai trist lucru a fost faptul că nu i-am cunoscut niciodată familia.
Cred că sentimentul care ne-a dominat pe toţi atunci a fost SPERANŢA. Speranţa că vom fi liberi, că Revoluţia se va sfârși cu victoria noastră, a românilor. Uneori mă gândesc că am urmat în acele zile, spontan, perceptele Revoluţiei Franceze de la 1789 – Liberté, égalité, fraternité! Doar că noi am făcut-o 200 de ani mai târziu.

Prof. dr. Alexandru Ciurea,
UMF „Carol Davila”

NEVINOVATUL UCIS DE UN „EROU” ŢINTAȘ

La momentul așa-zisei Revoluţii, nu mă aflam în ţară. Avusesem șansa să părăsesc România cu patru ani înainte de acel moment și să ajung în Germania, unde erau 14.700 de medici șomeri. Eu eram deja aproape de 40 de ani, deci la o vârstă la limita angajării. Nu eram încă specialist în radioterapie, dar plecarea din ţară fusese bine chibzuită și avusese loc indiferent de riscuri. Înainte să plec din România, eram medic de circă la Dispensarul Diţești (judeţul Prahova), post primit din „mărinimia” ministrului Sănătăţii din acea perioadă, la rugămintea tatălui meu, deoarece aveam deja un an de șomaj la activ în urma exprimării publice a dorinţei de plecare definitivă din ţară.

VM 52, p.8-9 - 6
Christian Chiricuţă, în faţa Dispensarului din Diţești, în care a lucrat acum peste 30 de ani. Exteriorul actual este identic cu cel dinainte de Revoluţie, spune medicul.

 

La începutul lunii decembrie a anului 1989, din știrile de la Europa Liberă, post pe care îl ascultam zilnic în Germania, am auzit prima dată relatările referitoare la „neliniștile” din ţară. Nu au trecut decât câteva zile și au început relatările despre evenimentele de la Timișoara, la toate televiziunile și radiourile. În acele prime relatări la radio erau chemaţi cu disperare tinerii și cetăţenii în general să apere televiziunea și alte obiective importante. După aceea s-a constatat că acei voluntari revoluţionari reali au fost împușcaţi fără milă de teroriștii fictivi, care ulterior nici nu au mai existat. Cifra sacrificaţilor eroi este de peste 1.200! Nici la 30 de ani de la acele clipe nu este clarificată situaţia și nimeni nu a fost pedepsit.
Cu ocazia acestor 30 de ani ce au trecut, doresc să descriu destinul unui tânăr de 22 de ani, Adrian Nuţu, care este și el pomenit, în rândul celor peste 1.200 de eroi, pe placa de pe monumentul comemorativ din faţa fostului Comitet Central din București. Nuţu a fost un nevinovat ce pleca de la serviciu, din Palatul Telefoanelor, la ora 14:00, pentru a serba primul Crăciun în libertate cu familia lui. Viaţa lui Adrian Nuţu a fost curmată în ziua de 25 decembrie 1989, la ora prânzului, la patru zile după Revoluţie. Ce a fost și a rămas în sufletul copiilor lui, al soţiei, dacă o fi avut, ori al părinţilor și colegilor este greu de descris și imaginat! Poate acel ţintaș de elită a obţinut și diplomă de participant la Revoluţie și o fi primit teren și pensie în urma faptei sale; poate a ajuns chiar parlamentar sau senator și decide și acum asupra sorţii noastre.
România, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, are multe probleme nerezolvate, lucru care îngreunează și încarcă conștiinţele noastre: mineriadele, accidentul din Apuseni, dezastrul de la Colectiv, 10 august 2018, pădurarul cu trei copii care a fost împușcat la datorie, cazul Dincă. Sunt numai câteva dintr-un lung șir de evenimente care arată acea neputinţă cronică a noastră ca societate.

Prof. dr. Christian Chiricuţă

După 30 de ani

Sibiu, 21-22 decembrie 1989. Eram de gardă la Serviciul de Urgenţă al Spitalului Judeţean Sibiu. La acel moment nu se știa prea mult despre evenimentele din Timișoara. La noi deja erau mobilizări de echipaje ale armatei în Piaţa Mare și pe străzile Sibiului. Erau demonstranţi pe străzi. Imaginea grupelor de demonstranţi părea atunci ceva scos dintr-un film care ne uimea... se putea întâmpla așa ceva la noi?!
VM 52, p.8-9 - 7În spital, toată lumea era tăcută, concentrată pe tumultul de sentimente pe care le închidea în suflet, dar optimistă în ciuda multiplelor temeri. Era acea atitudine pe care o ai înaintea unei competiţii importante. Fiecare dintre noi, dar toţi împreună ne concentram să dăm cel mai bun randament posibil.
Așa au stat lucrurile, fiindcă în momentul următor, când au început să apară victimele confruntărilor, sincronizarea și eficienţa intervenţiei echipei medicale au fost admirabile. Ca niciodată, era liniște la Urgenţă, deși eram colmataţi de cazuri. Veneau tot mai multe cazuri dificile, complexe. Fiecare căuta să fie cât mai atent, rapid și eficient, sincronizat cu membrii echipei și empatic cu pacienţii.
Au fost provocări inedite, dificile, la care însă s-a acţionat cu înalt profesionalism. Au urmat multe ore, zile în care personalul spitalului nu a plecat acasă. Era uimitor cum s-au găsit resurse de a acţiona timp de atâtea ore. Nimeni nu părea obosit, ne înţelegeam din priviri, se acţiona sincronizat. Această disponibilitate, concentrarea de forţe și armonizarea în intervenţia echipei medicale au fost atuurile care ne-au oferit eficienţă în acţiune și mulţumirea realizării responsabile a menirii de medic.
Acum, rememorând tot ce am parcurs în acești ani, pot spune că atunci, mult mai mult decât altă dată, toţi cei implicaţi au fost admirabili, eficienţi, uniţi și profund dedicaţi, iar pacienţii – mai atenţi, cooperanţi și respectuoși. A fost o lecţie importantă de viaţă pentru noi toţi. A arătat cât de important este să acţionăm sincronizat, armonios și că se poate realiza un asemenea model de intervenţie în echipă.

Dr. Loredana Piloff

Am plecat pe rând acasă

În 1989 eram medic specialist pediatru în Secţia de nou-născuţi a IOMC – Maternitatea Polizu. În 22 decembrie eram de gardă, care, pentru că eram puţini, începea la ora 12:00. În afara atmosferei apăsătoare de nesiguranţă, teamă, întreaga după-amiază nu s-au înregistrat evenimente deosebite. Toţi – atât personal medical, cât și pacienţi – ascultam radioul și, când puteam, televizorul.
Aproape de miezul nopţii s-au auzit împușcături în apropierea maternităţii și o asistentă medicală curioasă, care urmărea ce se întâmplă de pe terasă, a simţit trecerea unui glonţ pe lângă cap. Au intrat gloanţe, din fericire fără să rănească, prin ferestre, într-un salon de lăuze.
Mai mulţi medici obstetricieni au venit de acasă pentru dublarea gărzii, pentru a face faţă eventualelor evenimente. Cel mai dificil moment trăit în acea gardă a fost cel de dinaintea miezului nopţii, când se pregătea laptele pentru alimentarea nou-născuţilor. La radio s-a anunţat că apa potabilă din București este otrăvită și populaţia era atenţionată să nu o consume. Cu apă potabilă se pregăteau formulele pentru copii. A fost momentul când proaspetele mămici, lăuzele au cedat psihic. Toate ţipau îngrozite că „vor să le omoare copiii”.
Din acel moment, au stat toată noaptea cu copiii în braţe, pe scaune, în saloanele nou-născuţilor (în acea perioadă nu existau saloane rooming-in). Alimentaţia am pregătit-o de atunci numai cu soluţie de glucoză 5% din pungi sterile, sigilate, pe care le aveam în secţie.
După miezul nopţii a sosit o salvare cu o gravidă în expulzie. Șoferul ne-a oferit informaţii despre împușcăturile din oraș. Tot după miezul nopţii, un rănit a ajuns până la poarta spitalului.
Pe 23 decembrie, deși garda s-a schimbat, nimeni nu voia să plece acasă. Se trăgea și la Hotel Nord, și la Piaţa Victoriei. Am plecat pe rând acasă, urmărindu-ne unii pe ceilalţi până la colţul străzii Polizu, pentru a ne ajuta dacă ar fi intervenit ceva care să ne pună viaţa în pericol.
VM 52, p.8-9 - 8Este greu de descris în cuvinte ce am trăit și simţit. Erau niște evenimente despre care citisem în cărţi. Nu îţi venea să crezi că este adevărat ce se întâmplă. Era un alt fel de stres, adăugat celui profesional, care ne dubla responsabilităţile faţă de pacienţi. Trebuia să faci faţă, să te adaptezi, astfel încât cei care veneau în maternitate pentru un eveniment fericit în viaţa lor, nașterea unui copil, să nu simtă presiunea care ne solicita pe noi.

Prof. dr. Silvia-Maria Stoicescu,
INSMC „Alessandrescu-Rusescu”

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe