Multe persoane, atunci când au ales cariera medicală, s-au gândit că vor să ajute, să aline, să salveze viețile oamenilor aflați la nevoie, însă puțini s-au gândit la cât de complicată poate fi relația cu cei pe care vor să îi ajute. Cred că și mai puțini s-au gândit la faptul că vor ajunge la conflicte cu pacienții, că va fi necesar să îi convingă să îi lase să le facă un bine. 

În același timp, cred că foarte, foarte puțini s-au gândit la ceea ce psihologia numește oboseala la compasiune, adică acel moment în care simți că nu mai ai răbdare cu pacienții, că îți vine să fugi, că nu mai vrei să te confrunți cu problemele lor și nici cu modul în care înțeleg să relaționeze cu tine. 

Din păcate, nu a existat o punte de legătură între cadrele medicale și pacient. Cineva care să îi facă să se înțeleagă pe ei înșiși și unii pe alții. Care să-i ajute să își dea seama că atunci când empatia vine din ambele parți, lucrurile pot fi mai ușoare si mai bune. Că îmbunătățirea relației dintre ei e un bun predicator al aderentei la tratament și, implicit al vindecării și al stării de bine a ambelor parți.

Modele analizate 

Studii realizate în Marea Britanie arată cum s-au adaptat cadrele medicale la relația cu pacientul și care sunt direcțiile validate științific, în prezent, pentru o relație bună. Primul model de relație medic-pacient studiat a fost cel din 1800, numit modelul biomedical. Acesta se axează pe cercetarea științifică a bolii, dar fără a implica pacientului în actul medical și fără a lua în considerare starea de bine psihologică a pacientului. 

În anii ’60, modelul Balint presupunea ca relația medic – pacient să țină cont de starea de bine psihică și emoțională a pacienților și de faptul că starea de sănătate și factorii sociali se influențează reciproc. E prima dată când se pune accent pe relația doctor-pacient și când este văzut rolul de „medicament” al medicului în actul medical. 

Alte modele au fost: modelul credințelor despre sănătate, modelul analizei tranzacționale (modelul copil – părinte – adult), modelul antropologic al lui Folk, modelul Pendelton, Inner consultation model și, nu în ultimul rând, modelul Calgary-Cambridge Guide. Elaborat în 1996, acesta a fost revizuit în 2002, și prezintă psihologia ca un instrument care ajută actul medical, dar și managementul stresului provenit din el.

Intervenții pe trei nivele

În 2019 la Oxford, colegii psihologi, specialiști în domeniul medical, îmi povesteau despre faptul că intervențiile lor sunt pe trei nivele: în cadrul echipei medicale, interventii care vizează pacienții și intervenții destinate aparținătorilor.

Câteodată, spuneau ei, problemele cu aparținătorii sunt mai mari decât cele cu pacientii. Îmbunătățirea relației cu ei necesită intervenții care să îi ajute să își înțeleagă emoțiile, să îi înțeleagă pe cei bolnavi și, nu în ultimul rând, să înțeleagă că profesioniștii din sănătate sunt acolo pentru ei. 

Care sunt factorii care duc la o relație bună? În primul rând încrederea. Să construim o relație de încredere este esențial. Încrederea se poate stabili atunci când există transparență și când pacientul este implicat activ in decizia medicala.

Compasiunea mutuală e și ea un factor determinant în această relație. Să putem rămâne conectat la emoțiile celuilalt, sa înțelegem ce le determină, să putem valida aceste emoții e o știință care, dacă nu e înnăscută, poate fi învățată.

Relația cu pacientul e esențială pentru starea de bine a personalului medical și dincolo de ușile spitalului. Ceea ce se întâmplă la muncă ne poate afecta și viața personală. Modul în care gestionăm relațiile de la muncă se va reflecta asupra familiei și e responsabilitatea noastră ce  ducem cu noi acasă.