La mijlocul lunii martie 2025 moartea unui medic din Cluj-Napoca era pe primele pagini ale ziarelor locale. La 62 de ani alesese să își pună capăt vieții. Din  păcate, nu era singurul medic care își pusese capăt zilelor. Dacă „răsfoiți” internetul veți găsi multe astfel de cazuri.

Suicidul și ideația suicidară sunt mult mai frecvente decât credem. Din păcate, la noi în țară nu există studii, dar în statele Europei de vest, în Statele Unite sau Australia aceste studii spun că cadrele medicale au un risc de suicid și de ideație suicidară mult mai mare decât populația generală (1). 

Proporția tentativelor de suicid in rândul femeilor este mai mare decât in rândul bărbaților, însă mai mulți bărbați mor în aceste tentative decât femei. În workshop-urile dezvoltate de mine nu de puține ori am auzit întâmplări cu tentative de suicide eșuate sau întrerupte de colegi între medicii rezidenți. 

Cauze evidențiate în studii

Cauzele ideației suicidare și  suicidului au fost asociate cu volumul mare de muncă (2), cu frica de a face erori medicale (3), cu epuizarea fizică și emoțională, relații familiale tensionate, un dezechilibru între viața profesională și cea personală și, nu în ultimul rând, cu cultura organizațională din care cadrul medical face parte. (4). În Canada 17% dintre medici au avut ideații suicidale și 8% se gândesc la sucind cel puțin o dată pe an (5).

Vorbind în termini statistici, fenomenul pare departe de noi, dar dacă schimbăm perspectiva și ne uităm la colegii noștri din clinică, și ne gândim că 17 colegi din 100 se gândesc că viața lor nu mai are sens, că nu mai au nici pentru ce și nici pentru cine trăi, perspectiva se schimbă. Cât de singur trebuie să te simți, cât de lipsit de speranță trebuie să fi pentru ca suicidul să fie singura soluție la problemele tale. 

Semne premergătoare

Câteodată suicidul apare fără nici un semn, dar de cele mai multe ori, are semne premergătoare: vorbești despre propriile gânduri de suicid sau despre dorințele suicidale ale altora, efectuarea unor pregătiri cum ar fi testamentul, oferirea de obiecte cu semnificație emoțională, procurarea de arme sau substanțe letale, izolarea socială și îndepărtarea de cei dragi, exprimarea faptului ca nu mai vezi nici o soluție la problemele tale, apariția unor stări emoționale intense de anxietate, depresie.

Responsabilitatea față de cazurile de suicid sunt ale noastre ale tuturor. În primul rând, e răspunderea personală, prin grija față de sine și căutarea ajutorului atunci când simți că te afunzi într-o perioadă neagră a vieții tale. 

Apoi este vorba despre grija față de cei din jurul nostru atunci când trec prin perioade grele, atunci când au un caz greu, atunci când le moare un pacient sau când observăm stări emoționale intense. Nu in ultimul rând, responsabilitatea este și a sistemului medical, prin screening-uri și intervenții psihologice individuale sau de grup, prin psihoeducație.

Persoanele care se sinucid nu sunt niște numere, sunt oameni peste care a căzut un munte de sub care, de cele mai multe ori, nu pot sa iasă singuri. Să îi ajutăm chiar și atunci când ei nu mai pot striga după ajutor.

Bibliografie
1.     https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/34301399/
2.    https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/32129813/
3.    https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/21242446/
4.    https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7197839/
5.    https://www.psychologytoday.com/us/blog/psymon-says/202311/why-are-doctors-at-greater-risk-of-suicide