Am rămas uimit în iunie 2019 când la un congres despre traumă și atașament, la Londra, am văzut mulţi specialiști care au vorbit despre importanţa programelor de suport psihologic pentru medici. O lună mai târziu, în iulie, la Conferinţa ACT de la Dublin și apoi, în luna august, la Școala de vară de la Oxford, organizată de profesorul Mark Williams, au fost expuneri de cazuri, modele de intervenţii și rezultate ale cercetărilor privind modul în care munca îi afectează pe cei care lucrează în serviciile de sănătate.

Încă de acolo am început să studiez și să văd ce fel de programe există în ţara noastră, prin care cadrele medicale sunt sprijinite să poată face faţă muncii lor de fiecare zi. Am descoperit atunci că, deși cercetarea în acest domeniu în Marea Britanie începuse înainte de 1980, la noi există foarte puţine studii care să evidenţieze efectul muncii asupra cadrelor medicale. Cât despre programe de suport nici nu se pune problema. S-au făcut pe ici, pe colo niște work­shopuri, dar nu avem în ţară o gândire structurată și programe constante și continue pentru medici.

Am văzut cum în cadrul celei de-a patra ediţii a Simpozionului de Medicină de Urgenţă și Terapie Intensivă, desfășurat la 23 noiembrie 2023, că medicii trebuie să fie și psihologi, și oameni de comunicare, și asistenţi sociali. Se așteaptă de la cadrele medicale să presteze un act medical perfect, să comunice vești triste așa cum scrie la carte, să se ocupe nu doar de birocraţia sistemului medical, dar și să sprijine aparţinătorii în hăţișul birocratic al administraţiei statului. Cadrelor medicale li se cere, li se cere și mereu li se cere, fără ca cineva să îi întrebe dacă mai pot, dacă mai au resurse psihice pentru asta.

Programele de suport nu sunt un moft

Îmi amintesc povestea unui medic care a dat familiei vestea tristă a morţii unui pacient. „După ce le-am dat vestea, am fugit repede în spatele spitalului și am vărsat. Am mers apoi acasă și am băut de vineri până luni dimineaţa”, mi-a spus el. „Și luni dimineaţă ce ai făcut?”, l-am întrebat. „Am mers la muncă, era schimbul meu.”
Programele de suport psihologic și psihoeducaţie nu sunt un moft. 

Așa cum spuneau colegii psihologi de la Oxford Medic Support Service, dacă noi avem grijă de cadrele medicale, avem grijă de fapt de milioane de oameni. Un cadru medical care va ști să își gestioneze viaţa emoţională, care se va cunoaște pe sine va putea să aibă un impact semnificativ mai bun asupra pacienţilor săi. Așa cum a spus și dr. T. Shanafelt în calitatea de Chief Wellnes Officer of Stanford Medicine*: „Cum luăm în serios experienţa pacientului, bunăstarea facultăţii, rezidenţilor, studenţilor, și bunăstarea personalului nostru este la fel de importantă”. 

Stresul posttraumatic, depresia, anxietatea, insomnia, atacurile de panică, toate au un impact asupra sistemului cognitiv și implicit asupra actului medical. Toate acestea influenţează negativ viaţa personală a cadrelor medicale, dar și a familiilor acestora. Pentru a le fi mai bine, cadrele medicale ar trebui sprijinite să înveţe ce pot face ele pentru ele însele. Ar trebui mai apoi să învăţăm, noi, ca societate, că psihologia nu este ceva ezoteric, ci este o știinţă care poate și trebuie folosită în folosul nostru, al tuturor. Atunci când intri într-un șantier primești echipament de protecţie. Cadrelor medicale nu le-a dat nimeni „instrumente” pentru a gestiona mediul psihologic cu care se confruntă în fiecare zi. Poate că a venit timpul să o facem.

* https://med.stanford.edu/