Dacă reușeam să scriu acest articol în ziua în care m-am gândit pentru prima oară, titlul ar fi fost diferit. Însă, nu aș vrea să trecem în anul următor fără să fi scris.
Am amânat până și obligatoriul omagiu din Cimitirul Eroilor pentru că a fost o vreme ploioasă iar lumânările aprinse pentru martirii din decembrie 1989 s-ar fi stins. Au fost ani în care am mers împreună cu familia, ani în care am mers împreună cu studenții mei, ani când am mers singur. Dar, este obligatoriu să merg. Ei și-au dat viața pentru ca noi, românii, în România, să trăim o altă viață (din păcate o trăim mult diferit în comparație cu speranța, credința și dragostea lor). Dumnezeu să îi odihnească în pace.
Poate că încă ar mai trebui scrise articole și ar mai trebui prezentate fotografii cu viața în țara noastră înainte de decembrie 1989. Nu știu dacă ar fi citite. De multe ori, potențialii cititori spun „nu ne interesează, noi nu am fost atunci, noi suntem acum, nouă ne pasă doar de acum”. Sunt multe citate ale înaintașilor noștri care exprimă riscul uitării istoriei. Trăim acest risc, din plin.
Am auzit nu de puține ori cuvintele „înainte era mai bine” însoțite de discuții cu privire la Transfăgărășan, blocuri, metrou, autostrada București-Pitești, fabrici, uzine. Încă mai trăiesc o parte din cei care au trăit sacrificiile pentru aceste realizări. Alții, mulți, au trecut la cele veșnice (unii chiar în timp ce participau la aceste proiecte). Nu era mai bine înainte. Nu am uitat, spre exemplu, o seară în care am așteptat 134 minute venirea unui autobuz în care nu am putut să mă urc. Era frig, era zăpadă, înghețasem și nici nu știu cum am reușit să ajung acasă. Nu am uitat călătoriile pe scara autobuzului, cele făcute „prin agățare” de ceea ce te puteai agăța (tramvai, troleibuz, autobuz) pentru a te deplasa prin oraș. Cum aș putea uita încercările de a învăța, ca student, atunci când curentul electric se oprea și de 10-20 de ori pe seară/noapte, când era interzis să utilizăm dispozitive electrice pentru a ne încălzi, purtam nu o haină ci „mai multe haine în plus”, uneori citeam folosind un opaiț cu gaz, dar am citit și „la lanternă” sau chiar și „la lumânare”.
Să uit că Buni, Dumnezeu să o odihnească în pace, în dorința de a pregăti prăjituri pentru noi se ducea la coadă „la zahăr” pe la 2-3 dimineața și reușea să „prindă” un kilogram (mai mult nu era voie) după ce soarele ajunsese deplin pe cer (nu era atâta poluare ca acum și soarele se putea vedea mult mai bine). Drept este că niciodată nu am mai mâncat un cremșnit atât de bun, așa cum Buni îl pregătea. Tot drept este că în ciuda dificultăților, în ciuda urmelor închisorii din anii 1947-1952 și a domiciliului obligatoriu ce a urmat, Moșu a fost salvat de sistemul de sănătate românesc atât la Cluj, apoi la București la ASCAR și ulterior în clinica domnului Profesor Leonida Gherasim de mai multe ori (a fost între puținii care au supraviețuit mai multor crize de infarct miocardic acut). Dumnezeu să îl odihnească în pace.
Îmi aduc aminte și cum mergeam la ceilalți bunici, de multe ori mergând pe jos între orașul Victoria și Drăguș (cred că o dată am văzut ceva ce putea fi un lup, dar mama Genica, învățătoare alături de Bunicu Ion peste 43 de ani, a trecut cu siguranță de mai multe ori „pe lângă lupi” în deplasările tot pe jos între satul în care mergea să lucreze cu micuții învățăcei și casă. Dumnezeu să îi odihnească în pace.
Nu a fost ușor deloc. Iar ceea ce îmi aduc eu aminte este atât de puțin. Suferința din timpul vieții mele, nu mică, a fost atât de nesemnificativă în comparație cu ceea ce a început în 30 decembrie 1947 și a continuat zeci de ani. Nu, nu a fost mai bine „înainte” ci a fost greu, foarte greu. Elita românească a fost decimată în închisori, în lagăre de muncă forțată, la canal și în multe alte locuri construite după „rețeta venită de la răsărit”.
Au fost și ceilalți martiri, în războaie de independență, în primul și în al doilea război mondial, sute de mii și milioane de români și românce care au suferit. Dumnezeu să îi odihnească în pace.
Avem pe de o parte martirii care și-au dat viața pentru noi, iar alături de ei îi avem pe cei care se roagă neîncetat pentru noi și pentru întreaga lume, unii în Mânăstiri, alții în „crăpăturile munților”, neștiuți și necunoscuți (de noi). Și astfel, cu sacrificiul și cu rugăciunile lor, dăinuim.
A fost „mai bine înainte” (de decembrie 1989)? Nu. Dar ceva totuși a fost. Doar după 22 decembrie 1989 și mai ales după ianuarie 1990 (12, 28, 29), după februarie, martie (mai ales), aprilie, mai și iunie 1990 (în special) în țara noastră s-a lansat, întărit și apoi permanentizat „lupta între români”. Lupta acasă, în familie, între prieteni (unii deveniți foști prieteni), între colegi de liceu, de facultate, de serviciu, acasă și pe stradă, peste aproape tot, a apărut această „luptă între români”.
Înainte de decembrie 1989 a existat o solidaritate în necaz. Până la „noi muncim nu gândim!”, până la „moarte intelectualilor”, până la „salvarea în tanchetă a Seniorului” - a celui care „nu a mâncat salam cu soia!” (că nu mâncase nimic ci suferise peste 18 ani de pușcărie grea) împreună cu alte și alte și alte terifiante comentarii ... a existat o solidaritate în necaz.
Așa cum s-a putut, printre informatori ai securității, în case și apartamente „blindate cu pături” ca să poți supraviețui frigului dar și să poți asculta „Europa liberă” fără să te audă cel rău ... a exista o solidaritate în necaz. Excepțiile (de multe ori dramatice) au confirmat regula. Drama ultimilor 35 de ani nu este doar una economică ci mai ales una morală. Drama morală este copleșitoare și lasă urme mai adânci decât foamea sau lipsurile ce vor urma. 30 decembrie 1947 – 30 decembrie 2024, o perioadă dramatică pentru poporul român, în ciuda faptului că au existat și realizări.
Sper ca noi, cei de astăzi, să ne trezim înainte de a fi prea târziu.
În cele două conferințe pe care le-am prezentat cu ocazia celebrării a 100 de ani de la înființarea Institutului de Seruri și Vaccinuri „Dr. Ion Cantacuzino”, am spus între altele: „Nu există nici o altă soluție în afară de a porni de la înaintași și de a ne întoarce la înaintași ... urmând tot ceea ce aceștia au făcut bun. Foarte multe dintre cele ce au făcut înaintașii noștri au deplină valabilitate și astăzi.” (1, 2) Aceasta cred că (ne) este soluția. Dacă vom reuși să eliminăm relele și vom reuși din nou să fim împreună, viitorul nostru și al țării noastre va putea fi altul.
Însă, mai întâi, trebuie să ne prețuim înaintașii, să avem grijă ca istoria adevărată să fie cunoscută de mari și mici, să nu permitem pervertirea acesteia, să ne rugăm pentru cei care și-au dat viața pentru noi, să le respectăm memoria și să nu facem decât fapte care să fie demne de sacrificiul lor.
La mulți ani, români, la mulți ani România!
FOTO interior articol: https://www.shutterstock.com/image-photo/bucharest-romania-april-28-2015-heroes-274709681
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
