Iată povestea lui Bruno, labradorul doctorului Cornel Lungu: 

Povestea a început în urmă cu opt ani, când a apărut în familie Bruno, un Labrador retriever ciocolatiu, pe care l-am cumpărat de la petshop, dintr-un mall bucureștean. Copiii încercau de mult timp să ne facă să cumpăram un animal de companie, dar se loveau de fiecare dată de refuzul nostru, al părinților, mai ales că soția mea chiar se temea de câini. Când mi-au zis să mergem în mall să îmi arate un câine «drăguț», știam ce vor de fapt și, după ezitări, le-am făcut pe plac. I-am anunțat sobru că vin doar să îl văd și să nu se aștepte să-l cumpăram. 

Totul s-a schimbat când l-am văzut pe Bruno în vitrină, un ghem maroniu, cu o privire galeșă și jucăușă, parcă așteptând o nouă viață. Când am mai și auzit o tânără pereche admirându-l, i-am lăsat pe ai mei în fața vitrinei lângă ceilalți privitori și m-am dus direct la casă, am scos cardul și... l-am luat! Vânzătoarea a zis, mai mult ca pentru ea: «Hai, măi Bruno, că i-ai găsit și tu pe ai tăi!». Victorios am ieșit și i-am chemat pe copii să ia noul membru în primire și de atunci face parte din familie! 

Începutul a fost greu, fiindcă nu aveam idee despre câini și a trebuit să ne interesăm ce trebuie  făcut, lucru care a fost mai puțin greu decât «cazarea» în sine a lui Bruno. Amenajarea culcușului lui s-a făcut inițial între niște cărți drept pereți, apoi într-o debara cu un perete improvizat, pe care, însă, l-a escaladat și l-a trecut la prima comandă de pizza care a sosit în casă. 

În primele luni l-am învățat comenzile elementare, să își facă nevoile afară și să nu mai roadă tocul ușilor, ceea ce s-a dovedit a fi o provocare uneori peste răbdările mele. Chiar am pus o dată problema că poate ar trebui să îl dăm unui alt stăpân, cu mai mult timp liber și poate cu mai mult loc în casă. Din fericire, nu am găsit pe nimeni dispus să îl ia și ceasul rău a trecut, așa încât de atunci nici nu ne-am mai gândit vreodată să renunțăm la el. 

Bruno a crescut, noi ne-am mutat la casă și am putut să îi oferim mai mult spațiu în curte, dar el a vrut tot înăuntru, cu noi, ca membru cu drepturi depline al familiei. Mergem împreună în vacanțe și în weekenduri, dar mai sunt și momente în care trebuie să îl lăsăm la pensiune, pentru că, uneori e mai complicat cu el să vizităm anumite locuri sau să mergem cu bicicletele. Atunci avem mari emoții până ne revedem și ne asigurăm că totul e bine cu el. 

Bruno este cel care ne așteaptă răbdător în fiecare zi. Mai ales acum, că ne-au plecat și copiii de acasă, el le-a luat locul și ne-a ajutat să trecem mai ușor peste această etapă. Dimineața ne anunță subtil cu laba la ușa dormitorului că s-a sculat și vrea afară, iar când vin de la serviciu, mă așteaptă vesel, cu un «cadou» în gură (de obicei un papuc). 

Este obligatoriu să îl scot la plimbare, chiar dacă uneori sunt obosit și nu am chef. Cu timpul, am înțeles că bucuria lui e atât de mare, încât nu pot să îl dezamăgesc și că îmi prinde chiar bine să fiu scos cu forță afara, mai ales că stau mult pe scaun, când fac ecografii. 

Prostii încă mai face, e foarte lacom și ar mânca non stop dacă l-am lăsa, dar ceea ce e și mai grav e că are o pasiune pentru înghițit ciorapi. Așa se face că, până ne-am făcut noi mai ordonați, a «reușit» să mănânce câteva perechi de-a lungul timpului și chiar ne-a anulat o vacanță rezervată la schi, pentru a merge cu el la veterinar. 

Acum, însă, ne cunoaștem foarte bine unii pe alții și știm ce să evităm pentru a nu avea surprize neplăcute. Încă îi căutam o fată, pentru că, de câte ori este una «în călduri» în cartier, el suferă enorm din dragoste. Cine știe, poate va apărea cândva... 

Oricum, viața acum nu se mai poate concepe fără Bruno, el e sursa veseliei și bucuriei familiei și sperăm să avem cât mai mult timp împreună, pentru că va fi ultimul câine al nostru... Cel puțin așa zic azi... Nu se știe niciodată cum mă voi lăsa păcălit de... Bruno2!”, a mărturisit dr. Cornel Lungu. 

Galerie imagini (3)