La 45 de ani, Valeriu Panait este unul dintre voluntarii din garda veche ai programului „Există un erou în fiecare dintre voi”, derulat de Asociația Societatea de Salvare București. Activ în program din anul 2014, astăzi, nu de puține ori, este chemat la cazuri chiar de echipajele de intervenții. Suplimentar, și-a cumpărat o mașină de teren pentru a-i putea ajuta și mai mult pe cei la nevoie.

Ce v-a determinat să intrați în programul „Există un erou în fiecare dintre voi”?
În trecut mergeam foarte mult cu mașina prin țară și de foarte multe ori vedeam accidente. Eram primul care ajungea [la locul accidentului] sau printre primii, făceam ce știam pe atunci și după mă întrebam dacă am acționat corect. La un moment dat, între două joburi, am zis să îmi acord două-trei luni să fac ceva în sensul acesta. Am căutat pe net unde se fac cursuri de prim-ajutor și am găsit că se fac la Serviciul de Ambulanță. Am făcut cursul  în aprilie 2014 – pe atunci platforma „Există un erou” era la început –  și o lună mai târziu am intrat în program. În perioada respectivă stăteam undeva în zona Lacul Tei și ajunsesem să iau câte șapte cazuri pe zi. În 2017 m-am mutat de acolo și am început să activez într-o zonă nouă, în Voluntari, iar lucrurile s-au schimbat puțin.

În ce sens?
În Lacul Tei erau destule cazuri nu foarte grave, de exemplu mulți oameni ai străzii. În momentul în care m-am mutat, ponderea cazurilor cu adevărat grave a crescut, pentru că sunt două zone în care noaptea mai ales se circulă cu viteză: autostrada A2 și șoseaua Pipera. Pe de altă parte, în noile zone nu mai cunoșteam echipajele și trebuia să o iau de la zero. (...) În sectorul 2 ajunsesem să cunosc foarte bine echipajele cu care mă întâlneam la cazuri. În noua zonă am interacționat cu alte echipaje cu un alt specific. În prezent, relația este mult mai bună. Atunci când ajung la un caz grav, un accident rutier de exemplu, am parte de protecția Poliției. Cei din Poliția locală și cea națională care aparțin de Voluntari mă știu, iar acest lucru mă ajută în modul în care acționez. Acum sunt în situația în care sunt sunat și întrebat dacă ajung la caz. 

Am înțeles că inclusiv pompierii v-au chemat la cazuri...
Da. În mod normal, atunci când este vorba de un incendiu, din motive ce țin de siguranța salvatorului, nu primim alerte. Însă de două ori s-a întâmplat să fie un incendiu aproape de mine și să fiu chemat. O dată m-au chemat pentru că aveau nevoie de ajutor – echipajele de la fața locului nu aveau echipament medical –, iar a doua oară nu găseau locul incendiului și știind că sunt din zonă m-au sunat să-i ajut. Aveau adresa corectă, dar acolo nu era nimic. În final, s-a dovedit a fi o alarmă falsă.

Mai mult decât prim-ajutor

Cum ați ajuns în situația de a fi chemat la intervenții?  
„Ice-braker-ul” a fost un accident grav în care un camion a acroșat o mașină pe care a urcat-o pe trotuar și aceasta a lovit o fată care aștepta autobuzul. Fata avea un picior amputat, am ajuns printre primii – tocmai sosise și un echipaj SMURD. A venit imediat și un echipaj de Terapie Intensivă Mobilă. Cât timp au acționat, eu și colegii de la SMURD ne-am îngrijit ca rana să fie umedă tot timpul, cu ser, și am vorbit cu fata până când au anesteziat-o. I-am ajutat apoi să o urce pe targă, iar ulterior am rămas la locul accidentului cu băieții de la pompieri și i-am ajutat să strângă. 

Cam asta fac de obicei, rămân să ajut și după ce intervin, pentru că sunt multe de făcut. Ajut și la transportarea victimelor. De multe ori acesta lucru foarte important, mai ales în cazul persoanelor supraponderale. Suplimentar mi-am cumpărat o mașină de teren și, de exemplu, în  cazurile în care mașinile rămân pe stradă, după un accident, ajut Poliția să debaraseze perimetrul, tractând vehiculul respectiv. Așa  mi-am creat o relație cu ei. 

Ați avut și alte cazuri la care ați intervenit cu mașina de teren?
Da. Am primit un caz într-o zonă din Voluntari unde vin oamenii cu motociclete și ATV-uri. A fost un caz în care un bărbat s-a răsturnat cu ATV-ul. Știind exact unde este zona, mi-am dat seama că Ambulanța nu o să poată intra. Așa că am intrat eu acolo cu mașina de teren și am asigurat victima, care avea toate semnele unui traumatism cranian. 

De la locul accidentului am trimis doi băieți cu ATV-urile să preia paramedicii SMURD sosiți la fața locului cu tot cu echipamentul necesar intervenției. Au imobilizat victima pe targă și apoi se punea problema transportului până la Ambulanță. Inițial au solicitat un elicopter, dar nu era niciunul disponibil. Așa că le-am propus să pună targa la mine în mașină, cu bancheta din spate coborâtă, – targa era rigidă, nu presupunea niciun risc pentru victimă – și astfel, am transportat-o la Ambulanță.

Din birou, la intervenții în stradă

Vi s-a întâmplat vreodată ca la birou fiind, să vă întrerupeți activitatea ca să interveniți la un caz?
Da. Am avut un stop cardio-respirator în Piața Romană. Am ajuns și era un alt coleg din program care făcea deja compresii împreună cu un ambulanțier de pe o mașină de tip A, de transport. Am preluat eu compresiile, imediat au venit SMURD-ul și un echipaj de la SABIF și au preluat ei. Colegul meu era și el în timpul programului de serviciu, se ducea la o ședință. Țin minte și acum, m-am întors la birou și eram plin de noroi în genunchi, deoarece era ud afară. Când am plecat echipajele aplicau șocuri. Ulterior am aflat că, din păcate, persoana în cauză decedase. 

În fiecare zi merg pe jos între 6 și 10 km, de obicei prin zona unde stau. Într-o seară, întorcându-mă acasă, mi-am dat seama că la fiecare 50 de metri am avut un caz. Și le știu pe toate. Acum am ajuns în faza în care merg și le rememorez pe toate.

Ce simțiți atunci când rememorați cazurile avute?
În primul rând îmi dau seama că am participat la foarte multe cazuri. Apoi, mi se schimbă dispoziția în funcție de locul prin care trec. De exemplu, am ajuns să evit să merg la un anumit magazin pentru că am primit un caz acolo – persoana care stătea la casă a intrat în stop cardiac. Deși în primă fază a ieșit din stop, am aflat că a murit la spital. Mi-a părut rău pentru că era o persoană cu care schimbam o vorbă la două-trei zile.

Provocări de început

Întorcându-ne la începuturile dv. ca voluntar. Ce vi s-a părut cel mai dificil?
Interacțiunea cu echipajele, pentru că programul era la început, ele nu știau de noi și a trebuit să ne integrăm. Între timp lucrurile s-au schimbat. În mod normal noi ar trebui să ne retragem după ce vin echipajele și le spunem ce am găsit și ce am făcut până la sosirea lor. Acum nu se mai întâmplă așa. Indiferent ce echipaj vine la caz suntem integrați în activitatea lor. (...) Suntem urcați în ambulanță ca să putem ajuta în continuare. Acum totul vine natural. Înainte exista o oarecare reticență și circumspecție în ceea ce ne privește. Acum deja ne consideră de-ai lor.

V-ați gândit să pășiți mai adânc în lumea medicală, pornind de la experiența acumulată ca voluntar?
Am vrut să fac școala de asistenți medicali. Am reușit chiar să o urmez timp de un an, dar din cauza lipsei de timp nu am putut să o duc la bun sfârșit. Acum șapte-opt ani am cochetat și cu ideea de a face medicina, dar apoi mi-am dat seama că e cam târziu pentru asta. Mi-ar fi plăcut să-mi vină această idee cu mulți ani înainte, pentru că eu cred că sunt făcut pentru asta, dar nu a fost să fie…

Ce lecții ați desprins de pe urma programului „Există un erou în fiecare dintre voi”?
Am învățat că pentru a putea face parte cu adevărat din acest program, trebuie să ai parte de susținerea familiei. Sunt momente în care, dacă sună telefonul, plec de acasă și la ora 2:00. Nu toată lumea poate înțelege acest lucru. Am învățat, de asemenea, să trec mult mai ușor peste nereușite, dar și să fiu mult mai precaut și mult mai atent la ce se întâmplă în jur. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă opresc din mers doar ca să mă asigur că o persoană este OK, pentru că părea să aibă o problemă.

O replică din filmul, Bringing Out the Dead, spune așa: „Saving someone’s life is like falling in love. The best drug in the world. For days, sometimes weeks afterwards, you walk the streets, making infinite whatever you see. Once, for a few weeks, I couldn’t feel the earth. (...) You wonder if you’ve become immortal, as if you’ve saved your own life as well. God has passed through you”* și exact așa e. După un caz în care știi că ai făcut diferența între viață și moarte, ai o perioadă de timp – la mine durează cam două săptămâni – în care simți că plutești. Simți, cumva, că Dumnezeu a pus mâna pe umărul tău și că ai făcut ceva bun, iar acest sentiment nu se compară cu nimic.

*A salva viața cuiva este ca și cum te-ai îndrăgosti. Cel mai bun medicament din lume. Zile, uneori săptămâni după aceea, mergi pe străzi, făcând infinit tot ceea ce vezi. Odată, timp de câteva săptămâni, nu am putut simți pământul. (...) Te întrebi dacă ai devenit nemuritor, de parcă ți-ai fi salvat și propria viață. Dumnezeu a trecut prin tine”