Într-o perioadă de liniște aparentă a explodat un alt conflict și s-a furnizat un nou subiect suculent presei construit pe scandalul apărut la Spitalul Clinic de Urgență „Sfântul Pantelimon”. Am privit atât „talk show-urile”, cât și reacția Colegiului Medicilor și a societății profesionale căreia îi aparțin medicii arestați. 

Am auzit cuvinte precum „doctorii criminali, care vând medicamente în străinătate”, scad doze din medicamentul ce dă viață. O încercare timidă a unui reprezentant de asociație de pacienți de a spune că este un sistem subfinanțat a declanșat o groază de reacții referitoare la sumele exorbitante pe care le înghit spitalele. Serviciile de terapie intensivă care sunt surse de afaceri la negru (vânzări de produse medicamentoase care, în loc să se dea pacienților suferinzi, sunt vândute pe sub mână). 

Sigur că există și vreascuri în această mare pădure reprezentată de corpul medical. Nu neg acest lucru și dovezi au fost de-a lungul timpului, dar s-au pronunțat în aceste zile două cuvinte care nu cred că ar trebui extrapolate la masa de medici care lucrează în România, recte: criminali și afaceriști. 

Corpul medical își dorește colaborarea cu sistemul de justiție 

Poate că ar trebui, totuși, luate în considerare declarațiile celor care sunt îndreptățiți să judece faptele pur medicale, în calitate de reprezentanți ai unor foruri cu angajamente profesionale și cu o experiență pe măsură, de exemplu prof. dr. Cătălina Poiană, președinta Colegiului Medicilor București: 

„Consider că acest caz de la Spitalul Pantelimon este un caz extrem de grav şi extrem de complex care trebuie investigat sub toate aspectele, dar în primul rând sub aspect profesional şi medical, şi din această considerație cred că părerea experților din domeniul ATI este cea care trebuie să facă diferența”. 

Sau declarația celor ce reprezintă Societatea Română de Anestezie și Terapie Intensivă: „Corpul medical își dorește colaborarea cu sistemul de justiție pentru o analiză comună, transparentă și profesionistă atât a malpraxisului, cât și a unor astfel de cazuri și regretăm absența în România a unui grup de experți medicali acreditați de sistemul de justiție care să poată oferi expertiză magistraților. Poate acest moment extrem de neplăcut va face ca și în România să fie adoptate reglementările legislative absolut necesare, prezente în legislația majorității țărilor europene, referitoare la acest domeniu extrem de sensibil. O asemenea abordare pe viitor va reduce emoția socială, senzaționalul și oroarea cu orice preț, neîncrederea în sistemul medical, demonizarea și implicit timorarea și de motivarea medicilor”. 

De ce diaspora preferă medicii români?

S-a vorbit și de averile doctorilor care sunt oficiale și declarate anual. Se regăsesc pe site-urile spitalelor, nu de puține ori, alături și de adrese de telefon și adrese de e-mail. Mă întreb câte alte profesii fac acest lucru anual cu atâta vizibilitate și cu posibilitatea de a fi accesate de oricine la orice oră. 

Cât despre bolnavi, pentru că tot vorbim de perioada de vară, poate că ar trebuie să se facă un „talk-show” și cu diaspora, care, ciudat, de obicei vine în țară pentru diagnostic și tratament. De ce acești oameni preferă medicii români? Credeți că este doar o problemă de comunicare, de limbă? La capitolul dotări, serviciile din Vest stau mult mai bine. Iar dacă vorbim de bugetul pentru sănătate alocat acolo, de asemenea sunt cu mult înaintea noastră, iar densitatea medicilor pe specialități este cu totul alta decât la noi. Și, totuși, ei preferă în concedii concetățenii medici. 

Și ca să completez imaginea cu plusuri și minusuri față de străinătate a corpului medical de la noi, am avut și trei cazuri emblematice în ultimele zile, care merită să fie menționate, pentru că deconspiră o multitudine de vicii de sistem sau individuale. 

„Să facem totul” 

Primul caz se referă la un pacient cu cancer bronhopulmonar stadiul IV cu metastaze multiple, o formă inoperabilă, deoarece acest pacient simptomatic timp de 8 luni nu a solicitat investigații la momentul debutului, iar ulterior, la propunerea de continuare a investigațiilor, cu 2 luni anterior finalizării diagnostice, a temporizat investigațiile. A venit însoțit de copii (rezidenți în Anglia), iar primul lucru pe care l-au spus aceștia când au apărut a fost „să facem totul ca să-l salvăm pe tata”: „îi dau un plămân sau să-i facem un transplant pulmonar”. 

Sigur că această cerere - „să facem totul” - este repetată de mulți aparținători, covârșiți de greutatea diagnosticului (adesea, departe de ce se poate face în realitate), ca și cum obligația noastră ca medici nu ar fi să încercăm să rezolvăm, punând suflet, orice patologie cu care ne confruntăm. De aici, însă, până la a înțelege și aparținătorii că un cancer pulmonar asociat cu alte multiple probleme de sănătate (accident vascular, infarct miocardic în antecedente, hipertensiune arterială, diabet zaharat) nu are soluții curative, ci doar sprijin oncologic țintit, a însemnat pentru mine să stau de vorbă aproape o oră cu acești aparținători (fără o educație în domeniu), arătându-le că soluțiile sunt doar oncologice și durata de viață este redusă. 

În final, când aparent au înțeles, le-am spus că, dacă nu sunt convinși că nu există variante curative, pot încerca în străinătate. Atunci mi-au dat un răspuns surprinzător: dacă erau în Anglia, nimeni nu ar fi stat de vorbă așa cu ei și verdictele ar fi fost date fără atâtea explicații. Probabil că este ceea ce se știe deja de mai mult timp: în țările dezvoltate, cu sisteme medicale foarte bine puse la punct, dialogul cu pacientul uneori este scurtat și înlocuit cu o listă lungă de investigații (un fel de „dialog cu aparatele”). 

A doua situație cu care m-am confruntat a fost cazul unei paciente care lucrează și este rezidentă în Germania. Ea acuza claustrofobie, condimentată în ultimul timp cu momente de anxietate paroxistică, fiind mare fumătoare. Aceste momente, fără a fi luate în considerare de o pacientă puțin introvertită, creaseră îngrijorări suplimentare pentru soț. 

S-a prezentat într-un serviciu de urgență de la noi, fiind în vacanță, și s-au exclus problemele cardiace. A fost îndrumată la Pneumologie. Investigațiile făcute în serviciul nostru au identificat un emfizem incipient și câțiva micronoduli. S-au dat toate recomandările, de la sevraj fumat, cu suport și consiliere pentru această dependență, și s-a făcut și tomografie computerizată (CT). 

La recomandări, conform ghidurilor, trebuia făcut un CT la 3 luni. Când am anunțat preopinenta și soțul, răspunsul imediat a fost neașteptat: vor reveni în țară pentru acest CT, deoarece în Germania o programare este fezabilă doar după noiembrie. 

Poate că aici încep deosebirile între sisteme cu plusuri și minusuri despre care vorbeam. La noi, adesea pacientul vine peste doctor, de multe ori fără programare, cu o agresivitate uneori greu de descris, pentru a fi consultat imediat, o potențială sursă de conflicte secundare și reclamații. 

În slujba bolnavilor, medicii sunt legați de un jurământ

Eu înțeleg că medicii sunt în slujba bolnavilor legați de un jurământ pe care trebuie să-l respecte, dar după cum se poate observa cu ușurință, în alte țări, programările se fac la distanță de luni, timp în care boala nu stă pe loc sau, și mai rău, pacientul poate să și moară. 

Mă întreb unde este malpraxisul acolo și cine poartă răspunderea, pentru că la noi medicii sunt primii la îndemână când e vorba de boală netratată sau nediagnosticată. 

Și pentru a avea o imagine completă, ar trebui să dau și un alt exemplu (al treilea caz), de data aceasta din Franța. Un bolnav român, rezident în această țară, diagnosticat din 2016 de mine cu sindrom de apnee în somn cu indicație de aparat CPAP, a reapărut după 8 ani la mine, hipersomnolent, recunoscând că nu a folosit decât în ultima lună acest suport în presiune pozitivă continuă. De ce a făcut-o? Pentru că, având polachiurie și nicturie care au necesitat multiple consultații la urologie, a întâlnit în final o specialistă care, în afară de un adenom de prostată, clar legat de o parte din simptome, i-a atras atenția că o parte din nicturie este corectabilă cu acest aparat. 

După ce a pus aparatul pe baza unei indicații din 2020 (o reluare de poligrafie diagnostică cu recomandare de reluare de CPAP pe baza prescripției românești din 2016), fapt realizat doar în urmă cu o lună, în acest an, lucrurile au intrat pe un făgaș bun și pacientul a devenit mai compliant. 

Locuind în Franța de 8 ani și revenind tranzitor în România, acest bolnav a avut nevoie de 8 ani ca să fie convins să facă terapia prescrisă de atâta timp în România. Și asta nu s-a făcut în mod direct de un pneumolog, ci sfatul de impact a venit de la un urolog. 

Multidisciplinaritatea nu se leagă întotdeauna

Ce mă îndreptățesc aceste fapte să spun, legat de sistemul din Franța, este că multidisciplinaritatea într-o situație cu multe comorbidități nu se leagă întotdeauna, deși tradițional experiența franceză are un avans. 

Revenind la situațiile românești, poate că nu ar fi rău să se analizeze puțin și situația Terapiilor intensive de la noi. Numărul de locuri este redus; la fel și numărul de anesteziști, ATI fiind, în schimb, o specialitate foarte căutată în afară. 

Sunt adesea greu de acoperit turele lunare în multe spitale (foarte vizibil în spitale mici și chiar în unele spitale județene), ATI-știi fiind o categorie de specialiști aflați sub presiune permanentă din partea aparținătorilor, dar și a colegilor. În plus, o parte dintre pacienții lor sunt în stadiul terminal al bolii. Ei sunt clar de paliație (fapt greu de acceptat de aparținători). Nevoia pentru această specialitate este în creștere la noi, iar numărul paturilor de paliație, la fel ca și cel al specialiștilor, este extrem de mic. 

O definire mai corectă a cazurilor, din punct de vedere legislativ

Poate că s-ar impune și legislativ o definire mai corectă a cazurilor care sunt de paliație și a celor care ar fie terapie intensivă. Sigur, fiecare ne dorim să avem părinți care să trăiască până la o sută de ani, pe care să-i avem alături, longevivi. Dar progresia în vârstă aduce, din păcate, boli incurabile, nu de puține ori un eșafodaj construit în timp de boli cardiace, Alzheimer, boli respiratorii, digestive etc., care conlucrează în variante nefaste și unde demiurgii - medici nu mai pot face mare lucru. 

Poate acest lucru va fi înțeles în final de populație, presă și sistem. După acest eveniment de la Spitalul Sfântul Pantelimon, cu linșaj mediatic, scenarii repetate și cu alte ocazii, nu pot să nu mă întreb câți dintre specialiștii intensiviști tineri vor mai dori să rămână în țară să acopere „rănile” spitalelor în domeniu și câți vor opta pentru alte țări. Țări unde ghidurile, aspectele legislative bine conturate permit o decantare mult mai acurată: malpraxis ori indicații confirmate și binecuvântate de protocoale specifice stadiilor terminale ale unor boli acute sau cronice, cu o listă lungă de comorbidități sumate. 

Poate că ar trebui să luăm în calcul și vorbele românești de duh strămoșești „Dumnezeu a făcut viața simplă. Omul este cel care o complică”.