Primul lucru care m-a frapat când am vizitat spitalul italian a fost intrarea în spital. Un control aparent riguros făcut de niște cerberi cu alură de polițiști, înarmați cu pistoale (nu cu bastoane), care făceau prima „anamneză” riguroasă. Anamneză care consta nu doar în tipul de solicitare medicală; dacă mergeai la un pacient, verifica lista de pacienți internați și îți atrăgea atenția că orele de vizită în secția respectivă erau într-un anumit interval, în care aparent nu aveau voie decât doi aparținători. În realitate, în saloane am văzut mai mult de doi aparținători, chiar familii întregi, fapt ce dovedește, dacă ne uităm și în grădina noastră, că sunt înrudiri de facto de gintă latină nebănuite. 
 

Al doilea element frapant a fost momentul contactului cu camera de gardă. Aici erau alți doi-trei polițiști care făceau ordine în sala de așteptare; acolo, în completare, exista un mare afiș care atrăgea atenția că medicii și personalul medical nu trebuie agresați, ci respectați, pentru că altfel se vor aplica penalități conform legii. Oare în câte spitale românești există acest anunț vizibil atât pentru potențialul pacient aflat în suferință, care ia primul contact cu halatul alb, cât și pentru aparținătorii săi îngrijorați? 
 

Aspecte interesante
 

Aparținătorii, după primul contact cu personalul medical, erau rugați să aștepte în afara incintei și erau chemați doar la solicitarea bolnavului sau a medicului. Nu pot să nu rememorez ce se întâmplă la noi, unde deseori vin cohorte de aparținători care, deși nu ai apucat să-l consulți pe împricinat, te asediază cu întrebări, intră peste tine câte doi-trei pentru a afla noutăți, perturbând actul medical. 
 

Sigur, Compartimentul lor de primiri urgențe, respectiv triajul, încep să semene cu ale noastre, cu o predominanță a vârstnicilor, dar și cu bolnavi cu probleme psihiatrice. Acolo toți aveau un număr de ordine. Erau durate mai lungi de așteptare, dar nu am văzut în niciun moment o agresivitate generată de momentele de așteptare. Poate că i-a liniștit afișul, dar un lucru este clar: italienii, indiferent în ce calitate erau acolo, se poziționau în această zonă, probabil, și datorită nivelului de educație.
 

Pacienții psihiatrici erau însoțiți de familie, uneori greu de stăpânit, dar nu incomodanți pentru restul bolnavilor. Am apreciat în mod special că medicul era respectat, consultația se desfășura în liniște, fapt care-i permitea să se concentreze pe deciziile viitoare pe care trebuia să le ia. 

Efuziune de dragoste față de vârstnici
 

Nu era un spital nou, avea patina timpului, însă dotările erau la un nivel care dovedea că există o preocupare primordială a conducerii pentru acest aspect. În plus, fiind un spital multidisciplinar, la o secție de 30 de paturi erau, într-o tură, între patru și șase asistenți care se îngrijeau de toate detaliile: toaleta pacientului, medicația, semnalele de chemare. O schemă de distribuție a personalului mediu mult mai darnică decât la noi. 
 

Un alt detaliu interesant: vizita medicului presupunea și existența unui laptop, în care se înregistrau toate noutățile (simptome, reacții la tratament) de la vizită, iar fiecare asistent avea un laptop în care nota tot ceea ce făcea – o lovitură puternică dată birocrației, care la noi ocupă mult timp din activitatea personalului sanitar. Am remarcat și o empatie pe care o „respira” personalul de aici față de vârstnici, unii aflați în stadii terminale. 
 

Un alt punct forte mi s-a părut modul în care familiile bolnavilor își îngrijeau bunicii, bunicele din saloane. Era atâta efuziune de dragoste și atâta apropiere, încât la unele cupluri de vârstnici imaginile de apropiere și mesajele de susținere erau impresionante pentru mine, ca privitor anonim din afara spitalului. Prin analogie, nu pot să nu-mi amintesc scenarii românești, din păcate repetitive, unde familia este „fericită” că a plasat vârstnicul în spital și apoi devine reinteresată doar în momentul în care acesta agonizează, pentru că la mijloc este o moștenire. 
 

Respect câștigat, nu impus
 

Dacă este să ne referim la medici, erau multe lucruri pe care le-am apreciat în mod deosebit. Șeful de clinică, de exemplu, care nu era universitar, era omniprezent în secția sa: zi lumină contravizita, chiar și în weekend. M-am întrebat câți dintre medicii români, dintre șefii de servicii fac acest lucru cu o astfel de regularitate, cu care o făcea confratele italian, repet, neuniversitar. 
 

A fost o privire sinoptică a spitalului italian, care mi-a dovedit că sunt reguli impuse de decenii în aceste servicii și că există un teren educativ propice unei relații civilizate medic-pacient, care are la rădăcină o bază solidă educativă, cu un respect câștigat și nu impus în fața personalului medical. Toate acestea îmi aduc aminte de F.M. Dostoieswki, care spunea cândva că: „Toți oamenii, fără deosebire, trebuie tratați ca niște copii mici, unii chiar ca niște bolnavi în spital”.