Un medic aflat în terapie îmi spune: „Nu mai am chef de nimic, Ovidiu. Vin de la spital și mă închid în casă. Nu mai fac nimic din ceea ce altădată îmi făcea plăcere. Vin de la muncă și mă așez în faţa televizorului, unde stau până noaptea târziu. Nu am poftă de mâncare, nu mai pot dormi și îţi dai seama că a doua zi la muncă fac eforturi mari să mă pot concentra. Mă înfurii din nimic, sunt în război cu toată lumea. Soţia îmi spune că nimeni nu se mai poate înţelege cu mine”. S-ar putea să treci printr-un episod depresiv, i-am spus. „Nici vorbă, eu, depresie? Să fim serioși!”, mi-a răspuns. Pentru a recunoaște că sunt în depresie, cadrele medicale ar trebui să admită că sunt oameni și că au vulnerabilităţi într-o lume care le cere să fie invulnerabile. Pentru unii ar însemna o scădere a stimei de sine, le-ar fi rușine să recunoască faptul că pot trece printr-un episod depresiv. Pe de altă parte, la noi în ţară nu există psihoeducaţie, care ne poate ajuta să identificăm depresia. Astfel, trăim cu ea și ajungem să o normalizam, să fim niște depresivi funcţionali. 

Semnale de alarmă

Dacă mai mult de două săptămâni te simţi trist, nimic nu îţi mai face plăcere, nu poţi dormi sau dormi exagerat de mult faţă de cât dormeai de obicei, dacă ai fluctuaţii semnificative de greutate, dacă nimic nu mai are sens și ţi se pare că nu mai ai pentru ce trăi, dacă te gândești mereu la moarte, ai ideaţii suicidare sau, Doamne ferește!, tentative de suicid, dacă ești furios și ești într-un război continuu cu toată lumea, dacă ai nevoie de câteva pahare de alcool în fiecare seară pentru a te putea destinde, e posibil să treci printr-un episod depresiv.

„Dacă ar fi să ne luăm după astea, aproape toţi am fi depresivi”, spunea un alt cadru medical, într-un workshop pe care l-am organizat pe tema depresiei. Într-un review* efectuat în 2018 de E. Bailey s.a., nivelul depresiei era de 27% în rândul studenţilor la medicină, 29% în rândul rezidenţilor și până la 60% în rândul medicilor, cu o incidenţă mai mare în cazul tinerilor și al femeilor. Dacă tu, dragă cititor, treci prin așa ceva, te îndrum să cauţi ajutor de specialitate, să nu rămâi singur în mlaștina depresiei, ci să te înscrii într-o „spira­lă ascendentă”, așa cum spunea Alex Korb în cartea cu același nume.

Ce să faci până ajungi la psiholog

Până ajungi la psiholog ar fi bine să practici un sport aerob (cardio). Literatura de specialitate, dar și studii efectuate de-a lungul anilor converg către faptul că sportul are un efect benefic asupra sănătăţii mintale. După o oră de cycling, de exemplu, cresc secreţiile de dopamină, epinefrină, norepinefrină și serotonină, aceasta din urmă ameliorând simptomele anxietăţii și depresiei. Oricât ar fi de greu, ieși cu prietenii, socializează. Nevoia de a aparţine e una dintre nevoile noastre de bază. Suntem fiinţe sociale, iar retragerea din grupurile pe care le frecventăm nu ne face bine. Nu îţi uita familia – grija, protecţia, căldura pe care o primești din partea ei sunt de nepreţuit.

Nu crede tot ceea ce simţi și nu aștepta să te simţi bine pentru a face lucruri. Deși pare contraintuitiv, deși unii pacienţi îmi spun că o să facă lucruri atunci când se vor simţi mai bine, în depresie lucrurile stau exact pe dos: fă lucruri și apoi așteaptă-te să te simţi mai bine. Reia lucrurile care îţi făceau plăcere chiar dacă nu ai nici cea mai mică tragere de inimă.

De multe ori, depresia este dată și de sentimentul că nu mai poţi, că nu mai ai resurse să visezi, să speri că viaţa ta poate fi mai bună, că nimeni nu te va iubi așa cum ai tu nevoie, și atunci, de ce să mai depui efort? Dacă ai ajuns cumva în acest punct, ai grijă, nu te împinge singur în jos. Cu siguranţă nu meriţi asta. De cele mai multe ori există speranţă. Trebuie doar să avem puterea să o găsim.