Mă întreb dacă sunt multe societăţi în care resentimentul faţă de doctori să fie atât de mare precum în România. Eu nu mai știu niciuna.
Mă chinui și transpir de fiecare dată când trebuie să spun „nu”. Calea de mijloc e dificilă. Căci este calea asertivităţii în foarte delicata relaţie interumană care e cea dintre medic și pacient.
Cândva, medicina însemna un efort narativ. Alchimia ei, deși delicată, era simplă în principiu. În prezent, lucrurile sunt radical schimbate.
Zilele trecute, m-a mișcat o remarcă a lui Vlad Mixich.Vorbea despre oamenii foarte inteligenţi și talentaţi, care se pierd pentru că sunt seduși de ei înșiși, de propria lor vanitate.
Ultimul an a fost și continuă să fie un an-limită pentru toți. Și limita din el nu e doar una de tip medical. Vedem asta din felul în care medicii nu mai fac faţă în a controla și clasifica realitatea.
În ultimul an, cantitatea și calitatea muncii personalului sanitar s-au modificat considerabil, iar sănătatea mintală nu a fost o excepţie.
Crăciunul are cel puţin o realitate subiectivă, emoţională. Dincolo de acea emoţie, avem doar credinţă.
În ultimele luni, aproape fiecare gest pe care îl faci te încadrează automat într-o zonă a spectrului politic. Credeţi că scăpaţi de asta doar pentru că vă vedeţi de treabă și nu prea vă interesează delirurile de la televizor?
Persoanele cu tulburări psihice au, în general, risc de infectare, de spitalizare și de deces prin COVID-19 mai mari decât cele fără aceste probleme, după cum și infecția u SARS-CoV-2 poate afecta mintea și relațiile interumane.
În noianul de vești despre COVID, vaccinuri și crize sanitare, e știre că în SUA s-a adoptat o lege aparent simplă, dar foarte importantă, numită National Suicide Hot-line Designation Act.
Dumneavoastră, dragi colegi, ce aţi face dacă aţi avea o oră liberă? Doar pentru dumneavoastră, fără pacienţi, fără telefoane, fără școală online, o oră de libertate aproape totală.
Când scriu textul de faţă, e o dimineaţă friguroasă de octombrie și e prima zi în care masca e obligatorie, în București, și în spaţiile deschise.
Oglindind relansarea globală a pandemiei, revin obsedant întrebările și avalanșa de informaţii pe care trebuie să le gestionăm. Doar că nu mai e ca în martie...
Medicina este o disciplină indirectă. Dacă nu suntem chirurgi sau traumatologi, rareori putem vedea nemijlocit rana sau defectul.
Primele gărzi de psihiatrie, ca rezident, m-au șocat. Simpla experienţă m-a făcut să înţeleg cât de profundă e de fapt realitatea convenţională, cât de subtile și multidimensionale sunt poveștile ei.
Am întâlnit cu toţii oameni bolnavi care, faţă de propria lor suferinţă, manifestă o stranie ambivalenţă. Mai ales când e vorba de boli cronice.
În ultimele șase luni, am trăit cu toţii într-o micro-eră a anxietăţii. Din primele zile ale pandemiei, anxietatea nu a fost doar răspunsul instinctiv al întregii omeniri la un pericol invizibil și imprevizibil, ci și o unealtă.
Nu-mi plac anii electorali. Deși sunt coloana vertebrală a democraţiei, alegerile au ca efect principal divizarea și gâlceava în populaţie.
Un raport CDC arată că simptomele anxietăţii sunt de trei ori mai prevalente, iar cele ale depresiei – de patru ori, faţă de acum un an.
Am observat o abundenţă de detalii în presă și social media a căror importanţă îmi scapă. Amănunte, altfel doar de circumstanţă, sunt imediat urmate de un „aha!” colectiv, de suprainterpretare.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe