Ne petrecem cea mai mare parte din vieţile noastre în locuri bine delimitate, în spaţii și perioade previzibile, consolidate de pereţi și rutine, spaţii în care fiecare lucru își are locul său firesc, în care noi înșine avem un loc, un nume, o funcţie. Aceste locuri sunt rândurile scrise ale realităţii. Dar, oricât ne-am dori, oricât de mare ar fi nevoia noastră de homeostazie, din când în când ne pierdem rutina, previzibilitatea, ba chiar și identitatea.

Din când în când, cădem printre rânduri. Ajungem în acele spaţii în care nimic nu e sigur sau stabil, unde trăiești o emoţie aparte, ce îţi transmite că ceva este pe cale să se întâmple. Este ca și când ai trece dintr-o încăpere în alta, dar pragul dintre ele nu e doar o linie, ci un întreg purgatoriu.

Etnologii sunt cei care s-au gândit prima dată la praguri, la început de secol XX, întrebându-se ce se întâmplă cu un om atunci când este pe cale de a urma un rit al trecerii, și nu e considerat nici copil, nici adult. Dar apoi ne-am dat seama că ambiguitatea aceasta e des întâlnită, și poate fi a unui timp, loc, obiect, concept sau chiar persoană.

Mediile medicale, spitalul, cabinetul, sala de operaţii, interiorul ambulanţei sunt astfel „spaţii liminale”. Liminalitatea lor derivă, natural, din cea a suferinţei și bolii.

Suferinţa e o limită de nesuportat și, deși nu avem acces direct decât la propria noastră suferinţă și doar atunci când ea se întâmplă, îi putem observa caracterul destabilizator asupra realităţii din contra-efortul uriaș al medicinei de a ordona lucrurile, de a le clasifica, de a deduce modele acolo unde pare să fie doar haos. Din rutinele de nezdruncinat ale spitalului. Chiar și din limbajul înalt specializat și rece al medicinei, care nu e, în fond, decât un alt scut, o altă mască rituală cu care putem parcurge, în relativă și uneori iluzorie siguranţă, iadul.

Ultimul an a fost și continuă să fie un an-limită pentru noi toţi. Și limita din el nu e doar una de tip medical. Vedem asta din felul în care medicii nu mai fac faţă în a controla și clasifica realitatea. Omenirea nu e un spital, e un organism infinit mai haotic.

Și în trecerea asta a noastră – către ce, nu știm încă – suntem nevoiţi să abdicăm, temporar, de la funcţiile și identităţile noastre, inclusiv cele de medic. Suntem altceva acum, ceva nou, un nou tip de medic, încă neclar. Iar nesiguranţa e înspăimântătoare, căci nu știm dacă vom ieși din anul-limită mai buni sau mai răi.

Am putea ieși lipsiţi de orice credit, pandemia secându-ne, în mod absurd și ciudat, de toată încrederea pe care oamenii o aveau în noi, și asta nici măcar din cauza vreunei greșeli evidente a noastră, ci doar ca un accident antropologic, care va trebui atent analizat. Sau am putea să ieșim mai buni, să găsim o cale înapoi către pacienţii noștri, un mod de a vorbi mai puţin mijlocit, mai sincer, mai omenesc. Poate că anul ăsta vom afla încotro o luăm.