În ultimele șase luni, am trăit cu toţii într-o micro-eră a anxietăţii. Din primele zile ale pandemiei, anxietatea nu a fost doar răspunsul instinctiv al întregii omeniri la un pericol invizibil și imprevizibil, ci și o unealtă.
Nu-mi plac anii electorali. Deși sunt coloana vertebrală a democraţiei, alegerile au ca efect principal divizarea și gâlceava în populaţie.
Un raport CDC arată că simptomele anxietăţii sunt de trei ori mai prevalente, iar cele ale depresiei – de patru ori, faţă de acum un an.
Am observat o abundenţă de detalii în presă și social media a căror importanţă îmi scapă. Amănunte, altfel doar de circumstanţă, sunt imediat urmate de un „aha!” colectiv, de suprainterpretare.
Dacă e să fiu sincer, urăsc masca, așa cum trebuie să o purtăm acum. Dar o port fără să crâcnesc, în toate circumstanţele în care e nevoie.
Când lumea e în mare frământare, ai iluzia că te poţi oricând retrage în lucrurile mici și ordonate.
Oricât ne-am strădui noi să informăm, să gândim critic, să ne bazăm pe dovezi, când e vorba de marele public nu par să funcţioneze decât emoţiile.
Ce e ciudat în evoluţia pandemiei de COVID-19 este corelaţia strânsă între răspândirea virusului și cea a falsului.
Ultimele două luni au fost foarte obositoare pentru medicii obișnuiţi, din policlinici și cabinet, ca mine. Nu mai zic nimic de cei din linia întâi. Se întâmpla și pe timp de pace.
Pandemia continuă să ne predea lecţii importante de viaţă, dar e vară, e vacanţa mare, nu mai avem răbdare. Și s-ar putea să rămânem repetenţi.
Heinrich Hoffmann e considerat primul reprezentant al psihiatriei copilului. Faima lui mondială a venit însă de la o cărţulie pe care i-a scris-o propriului fiu, de 3 ani, de Crăciunul sărăcăcios al lui 1845.
Sunt în floarea carierei și încă nu știu ce înseamnă să fii medic. O recunosc cu o măsură de rușine.
A venit luna iunie și e uzanţa să vorbim despre copii. Să ne gândim o clipă la copiii la care mai nimeni nu s-a gândit în ultimele două luni, sau nimeni dintre cei care ar fi trebuit să se gândească.
Adevărata libertate nu e un lucru ușor de practicat, chiar dacă îţi sunt respectate toate drepturile omenești. La fel și adevăratul individualism.
Acum că ne îndreptăm către finalul stării de urgenţă și către primele relaxări ale carantinei naţionale, am impresia că s-a spus cam tot ce se putea spune, deocamdată, despre impactul pandemiei asupra vieţilor noastre.
Pentru mulţi dintre noi, e imposibil să ne imaginăm, empatic, prin ce trece o persoană care suferă de o psihoză, cum este schizofrenia.
Încă o lună de carantină, anunţată destul de brutal de președintele României, cu ton de manager supărat pe angajaţii care nu și-au îndeplinit targetul.
Cu siguranţă aţi auzit de scurta rugăciune a lui Reinhold Niebuhr, numită „a seninătăţii” și atât de preţuită pentru pragmatismul ei reformat.
Poate că febra, tusea, mialgia și complicațiile respiratorii sunt cardinale în clinica infecției cu noul coronavirus, dar simptomele psihosociale sunt de departe mult mai prevalente și de un mai mare impact decât cele fiziologice. . În cele ce urmează vom încerca să rezumăm cele două curente de gândire reprezentate în acest moment.
Despre coronavirus s-a spus aproape tot ce putea fi spus și mult, mult pe deasupra. S-a spus inclusiv că s-au spus prea multe și s-a inventat un nou cuvânt, „infodemie”.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
