Alexandru Pesamosca s-a născut în Constanța la 14 martie 1930 și a decedat în București, la 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani. O jumătate de secol a practicat chirurgia pediatrică, perioadă în care, potrivit propriilor declarații, a făcut aproximativ 45.000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de copii.

A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în anul 1954. A profesat timp de trei ani într-un sat de lângă Fetești, după care a fost transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” (1957-1984) și „Budimex” (actualmente „Spitalul Marie Curie”) (1984). A operat și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova etc.). A avut doi fii, care au murit (unul dintre ei, medic, Sani, în 1996, a murit din pricina unei tumori cerebrale), două fiice și șapte nepoți. A rămas văduv în 1997. Mult timp a locuit într-o cămăruță din Spitalul „Maria Sklodovska-Curie” din București.

În vara anului 2011 a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani. Este ctitorul Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului M.S. Curie, motiv pentru care Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo.

Deși auzise de profesorul Pesamosca încă din primul an de facultate, prof. dr. Gheorghe Burnei a avut ocazia să stea pe lângă el abia în stagiul de vară dintre al treilea și al patrulea an. Își amintește cu drag de acea perioadă, despre care spune că a fost extrem de importantă pentru parcursul său profesional: „Știa să te atragă în domeniul în care tu erai interesat.

Acolo am învățat acte de mică chirurgie, foarte importante pentru un student și, în general, pentru toată activitatea pe care poate să o desfășoare un medic – cum se face un pansament (...) cum se fac suturile, ne și asculta și asta ne-a prins bine toată viața, pentru că în chirurgie te întâlnești cu aceste elemente în orice zi și la fiecare pas”.

Prima operație alături de „tata Pesi” a efectuat-o la două-trei luni de la începerea stagiului de ortopedie și recunoaște că era foarte tensionat, întrucât profesorul era extrem de strict cu studenții săi și nu accepta niciun fel de rabat.

 Lecțiile din sala de operații

De multe ori, lecțiile se țineau în sala de operație. Profesorul Pesamosca punea mare preț pe volumul de cunoștințe al elevilor săi și reacționa în consecință atunci când un rezident nu se ridica la nivelul așteptărilor sale: „În momentul în care aveai o anumită vechime și nu aveai capacitatea să intuiești ceea ce era normal să intuiești după volumul de cunoștințe pe care ar fi trebuit să ți-l însușești, domnul profesor se supăra”, punctează Gheorghe Burnei.

De exigența profesorului își amintește și dr. Mihaela Niță, medic primar Chirurgie și Ortopedie pediatrică în Galați, pe care acesta a remarcat-o pe când era studentă în anul IV de facultate, și care, la rândul ei, era extrem de emoționată atunci când opera împreună cu profesorul: „Din cei șapte rezidenți pe care îi avea, pe mine nu mă lăsa să fac greșeli și mă simțeam într-un fel defavorizată, dar mi-a prins extrem de bine. Cariera mea a fost complet influențată de dânsul. Și acum folosesc cuvintele lui de la consultații, și acum, înainte să iau bisturiul în mână, spun «Doamne ajută!».”

Ca profesor, era un orator deosebit, fiind extrem de explicit, își amintește dr. Vasile Stan, medic pediatru în Pitești. La fiecare curs se prezenta un referat la care profesorul Pesamosca venea cu adăugiri și cu exemple din propria experiență.

Pentru sala de operație concepuse un program în cadrul căruia specialiștii trebuia să efectueze o serie de proceduri ca mâna întâi, iar examenul de medic primar, susținut cu „tata Pesi” era extrem de greu: „Se dădea probă de caz pe ortopedie, chirurgie și operație pe cadavru.

Îți urmărea fiecare pas și fiecare vorbă. Începea cu examinarea bolnavului la pat, unde urmărea cum vorbești cu pacientul, apoi ce analize îi cereai – dacă cereai ceva și dânsul îți spunea că n-are, însemna că ești pe lângă diagnostic”, își amintește cu emoție doctorul Stan.

 Miere și fiere

Strictețea pe care „tata Pesi” o afișa în sălile de operație sau în timpul examenelor dispărea în afara spitalului. Dincolo de ușile spitalului, elevii și apropiații săi îl descriu ca fiind o fire jovială, îndrăgostit de meseria sa și de muzica populară și lăutărească, de o bunătate ieșită din comun și foarte credincios.

„Era o figură foarte impunătoare, dar și foarte de viață. Ținea foarte mult ca băieții, nepoții lui, apropiații să învețe foarte bine și îi certa când lucrurile nu stăteau așa. În acele momente folosea apelative care mai de care mai colorate, dar avea un fel de a le rosti astfel încât nu te simțeai jignit”, spune Anca Pesamosca, nora sa (a fost căsătorită cu Sani Pesamosca, unul dintre fiii profesorului).

Deși părea o persoană puternică, uneori poate chiar insensibilă, nu era deloc așa, adaugă aceasta. Era foarte legat de mama sa, cu care era extrem de drăgăstos la fiecare vizită la casa părintească și suferea de fiecare dată când o operație pe care o efectua nu decurgea așa cum se aștepta:

„După cutremurul din ’77, i-a povestit soțului meu despre copiii unui coleg de breaslă, care fuseseră afectați la picioare din cauza unor cărămizi căzute și pe care a trebuit să îi opereze. Fetei a putut să-i salveze jumătate din laba piciorului, dar băiatului nu, și era neîmpăcat că băiatul suferea foarte tare că lui nu a reușit să-i salveze din picior, iar ei da. Îl afectau lucrurile acestea”, a explicat Anca Pesamosca.

Fiind o fire credincioasă, punea mare preț pe sărbătorile de Crăciun și de Paște. De Crăciun, la brad, îi plăcea să cânte împreună cu soția și verișoara lui. „Îi plăcea foarte mult muzica lăutărească. Socrul meu a avut ca pacienți și foarte mulți copii de lăutari. Toți veneau la el ca la Mecca. Sala de așteptare din fața cabinetului său era mereu plină de oameni, iar el nu pleca acasă până nu consulta și ultima persoană care îl aștepta la ușă”, povestește nora sa.

Egal pentru toți pacienții

Un mare iubitor de copii și veșnic îndrăgostit de meseria sa, profesorul Pesamosca trata fiecare copil cu aceeași dedicare, indiferent de mediul din care provenea sau de posibilitățile pe care le avea. Ani la rând, Petre Ion i-a proiectat gratis anumite instrumente medicale de care avea nevoie sau pe care dorea să le patenteze.

I-a stat alături chiar și în sala de operații, atunci când a trebuit să îi explice cum se folosește un dispozitiv inovativ pentru acele vremuri, pe care „tata Pesi” l-a gândit pentru a-i ajuta pe copiii cu stern înfundat și mărturisește că l-a impresionat implicarea profesorului față de pacienții săi și verticalitatea de care a dat dovadă întreaga viață: „Dânsul opera și foarte mulți copii orfani. A tratat pe toată lumea și nu accepta niciodată bani de la pacienți. Dacă cineva îi oferea bani, îl dădea afară. Mai primea pachete cu mâncare, dar și pe acelea le împărțea cu cei din spital”.

De atașamentul său față de copiii orfani își amintește și dr. Mihaela Niță. I-a rămas în minte un astfel de caz al unui băiat căruia profesorul Pesamosca i-a făcut o esofagoplastie: „Pe vremea când eram rezidentă, am mers împreună cu dânsul la un congres, la Iași. Cu trei zile înainte, operase un copil de la orfelinat, Costică, care băuse sodă caustică, Cum am ajuns la Iași, am primit telefon de la București că băiatul nu e bine. Când a auzit, profesorul Pesamosca m-a urcat în prima mașină cu încă un rezident și ne-a trimis înapoi în Capitală, spunându-ne: «băi, dacă moare Costică, puteți să muriți și voi!», atât de mare era atașamentul lui față de copiii nevoiași”.

O ultimă dorință

Dragostea față de micuții pacienții, ambiția și dorința sa avidă de a fi mereu la curent cu noutățile din chirurgia pediatrică au fost câteva dintre atuurile care l-au transformat pe profesorul Pesamosca într-o figură proeminentă a medicinei românești.

Domeniul său forte era patologia nou-născutului, pe care o gestiona ca nimeni altul, a evidențiat profesorul Burnei: „Eu aveam o vorbă și spuneam că cei care lucrează în domeniul chirurgiei pediatrice nu se plimbă cu același tren cu care se plimba profesorul Pesamosca. Sub nicio formă!”.

Considera că un chirurg trebuie să ducă o viață demnă, lipsită de orgolii, o viață în care să nu-i fie frică decât de Dumnezeu. Citea în permanență și opera orice. „Totdeauna ne sfătuia să avem grijă la rutină – atunci greșești, când crezi că ești as, obișnuia să spună”, își amintește doctorul Vasile Stan.

Notorietatea o căpătase și datorită faptului că, stând mai mult timp în spital decât acasă, a văzut toată cazuistica pediatrică, după cum el însuși i-a mărturisit părintelui Daniel Smuc, duhovnicul său, într-una dintre discuțiile pe care obișnuiau să le poarte, seara târziu, în cămăruța sa din cadrul spitalului: „Știi de ce sunt eu mai bun ca alții? Nu pentru faptul că am învățat altă școală, nu pentru că aș fi mai deștept decât alții, ci pentru faptul că am văzut mai mulți decât au văzut alții în viața lor”.

Tot în cămăruța sa, profesorul Pesamosca i-a spus părintelui că își dorește să fie înmormântat în Biserica din curtea spitalului. Avea de ales între două cimitire în București și unul la Constanța, însă dorința lui cea mai mare era să fie îngropat în locul unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții.

„De aceea a și lăsat hârtie scrisă în acest sens. A și glumit spunându-mi că dacă nu-i respect dorința, o să mă bântuie toată viața”, își amintește duhovnicul său. Dorința aceasta le-o împărtășise și foștilor săi elevi, cu care legase o prietenie și dincolo de porțile spitalului. „Locul unde și-a dorit să fie înmormântat este exact cu fața spre sala lui de operație. A spus că vrea să fie așezat cu fața spre geamurile de la sală ca să-i vadă pe cei care operează când fac prostii”, povestește dr. Mihaela Niță, râzând.

Golul lăsat de „tata Pesi””

Moartea profesorului Pesamosca a fost resimțită puternic de cei pentru care a fost un model. „Făcea o chirurgie deosebită, mare și grea, pe care n-o făcea nimeni și care, din păcate, nici la ora actuală nu se mai face. Această chirurgie pediatrică suferă în urma golului lăsat de dânsul”, mărturisește prof. dr. Gheorghe Burnei. După decesul profesorului Pesamosca, a simțit nevoia să-i aducă un omagiu, construindu-i bustul care se află și astăzi în curtea spitalului „Maria Sklodowska Curie.

„Un om care și-a dăruit sufletul acestui domeniu și a lăsat în urmă generații de medici, trebuie să rămână și în amintirea celor care nu-l cunosc pentru tot ceea ce a făcut. Am făcut sculptura cu un prieten, unul dintre cei mai mari sculptori în viață, sculptorul Sinescu. Din totalul costurilor, 20% au fost obținute din sponsorizări, iar restul de 80% a fost plătit de mine, din respect pentru acest mare profesor”.

Imaginea profesorului Pesamosca este încă vie și în memoria medicului Mihaela Niță: „Eu nu pot să-l uit. Nu pot să uit cât de omenos era, chiar dacă mai țipa la noi și ne făcea în toate felurile. În următorii o mie de ani nu va mai exista cineva ca el. Și familia, și meseria mi-am făcut-o cu demnitate, inspirată de domnul profesor. Mi-a fost mai mult decât un profesor, mi-a fost ca un tată”, a conchis medicul.

De la pacient, la medic pediatru

Pentru Sorin Lăcătuș, prof. dr. Alexandru Pesamosca a fost mai mult decât cel care l-a tratat în copilărie, a fost persoana datorită căreia s-a hotărât să devină doctor, și nu orice fel de medic, ci pediatru.

Cum ați ajuns pacientul profesorului Pesamosca?

Dr. Sorin Lăcătuș: Mama mi-a povestit că încă din primele zile de la naștere a observat un mic punctuleț la nivelul părții drepte a gâtului și și-a făcut griji. L-a întrebat pe doctorul neonatolog despre acesta, dar nu a primit niciun răspuns.

Lunile treceau, punctulețul creștea, se infectase și se umflase partea dreaptă a gâtului. Un an și opt luni mama a mers cu mine din medic în medic, dar fără rezultat. În cele din urmă, medicul nou venit în comuna băcăuană în care locuiam i-a trimis pe părinții mei la profesorul Pesamosca, asigurându-i că mă va vindeca.

Cum a decurs consultația?

Mama lui Sorin: Am ajuns la ora 7 dimineața la Spitalul Budimex, iar la ușa profesorului Pesamosca era o coadă imensă. Când ne-a văzut că eram supărați și disperați ne-a spus așa: „Eu îl rezolv, nu vă faceți griji”. Noi am vrut să-i dăm un cadou, dar dânsul s-a enervat și ne-a zis: „Vedeți cumva că am buzunare la acest halat?”

Apoi l-a pus pe Sorin pe o măsuță și i-a făcut o mică incizie la nivelul gâtului, apoi un drenaj și ne-a internat o lună în spital. După aceea l-a operat și totul a decurs foarte bine. După operație, Sorin alerga prin holul secției, l-a văzut și a zis: „A înviat!”, după care l-a luat în brațe. După operație ne-a explicat că Sorin avea o fistulă cervicală și ne-a asigurat că nu o să-i mai apară niciodată.

Ce influență a avut profesorul Pesamosca asupra dvs.?

Dr. S.L: Când aveam 6 ani, mă uitam cu mama la televizor. Pe TVR 1, era profesorul Pesamosca, care vorbea despre o premieră medicală. Mama mi-a zis: „Uite, Sorin, eroul tău, îngerul tău!”

De atunci mi-am dorit să mă fac medic. În prima zi de școală aveam în minte imaginea acestuia. Nu am avut nicio absență la școală. Nu voiam să-l dezamăgesc pe profesorul Pesamosca. A fost un model pentru mine. Azi studiez medicina în memoria „Domnului Doctor Pesamosca”.

Ați încercat să-l căutați după ce ați devenind medic?

Dr. S.L: Da. Am avut intenția să-l vizitez în octombrie 2011, pentru a-i cere un sfat profesional, dar era deja prea târziu. Dacă aș avea ocazia să mai vorbesc cu el, i-aș mulțumi pentru că azi trăiesc și i-aș spune că mi-a fost model în viață. De asemenea, l-aș întreba dacă aș putea fi rezidentul lui.

Sărbătoare națională

Data de 14 martie era motiv de sărbătoare pentru întreaga comunitate medicală și artistică. Nu exista an în care profesorul Pesamosca să nu-și serbeze ziua la restaurant, pe ritmuri de muzică populară și lăutărească. „Toată crema muzicii populare și ușoare era acolo: Adrian Daminescu, Irina Loghin, Romica Puceanu și mulți alții. Doctorul Ciobanu era cel care organiza petrecerile de ziua lui”, își amintește Petre Ion.

Zeci de cântăreți se perindau pe acolo și toți cântau gratis, de dragul său, spune acesta. În spital rămâneau doar gărzile. „De ziua lui era ca la nuntă. Veneau de la 150 de persoane în sus, actori, prieteni de-ai dânsului. Era cel mai frumos spectacol pe care îl poate vedea un om în viață”, completează dr. Vasile Stan.

Toți îi aduceau cadou alimente sau băutură, spune dr. Mihaela Niță: „Irina Loghin era nelipsită, Catanga, Romica Puceanu, Stela Popescu, Arșinel, Adrian Daminescu – veneau o grămadă și toți nechemați. Se interesau unde se ține ziua profesorului și se adunau toți acolo, chiar și din provincie”.