FOTO sus: Fosta orangerie adăpostește acum o sumedenie de flori îngrijite de secretara rectorului. Doamna Sorina, așa cum i se zice, cunoaște de ani buni istoricul clădirii și visează s-o vadă restaurată într-o bună zi.

Oricât de concentrat ai fi pe chestiunea administrativă pe care ai avea-o de rezolvat, când pășești pe scara intrării principale a clădirii rectoratului UMF „Carol Davila” și vezi bogăția decorațiunilor care te înconjoară, e imposibil să nu rămâi impresionat. Iar dacă se întâmplă să intri și într-unul dintre birourile prorectorilor, ai șansa să admiri tablouri, vitralii și diverse elemente decorative care te poartă cu gândul în alte vremuri. Ce să mai spun despre sobele Meissen? Sunt niște bijuterii toate! Vâzându-te într-un asemenea loc, probabil te întrebi cui a aparținut casa inițial și cum a ajuns ea în posesia Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. 

Ei bine, casa a aparținut fiului medicului Nicolae Turnescu, primul decan al Facultății de Medicină, iar nepotul său a donat-o Facultății de Farmacie în urmă cu aproape 70 de ani. Am aflat povestea amănunțită a clădirii, a locatarilor ei din ultimul secol, ba chiar și a vecinilor celebri de la dr. Silviu Păun, consilier la Compartimentul Patrimoniu Cultural al UMF „Carol Davila”. Doctorul Păun ne-a vorbit cu multă pasiune despre fiecare obiect sau detaliu din Casa Turnescu, a cărei frumusețe merită descoperită în orice anotimp, dar mai ales când e cald afară și înflorește glicina ce îmbracă fațada imobilului. 

Nicolae Turnescu nu a apucat să vadă casa terminată

Chirurgul Nicolae Turnescu a trăit între anii 1819 și 1890. Licențiat la Paris în 1853, revine în țară în 1854, când este numit medic secundar, apoi medic primar la Spitalul Colțea. În 1856 este numit profesor la Școala de Chirurgie de la Mihai Vodă, organizată de Carol Davila. Anul următor se fondează Școala Națională de Medicină și Farmacie, Turnescu fiind și primul ei decan. Ca medic, numele lui Turnescu este legat de introducerea cloroformului și a kelenului în știința chirurgicală. Este considerat un reprezentant al vechii școli de chirurgie, înainte de introducerea antisepsiei și a asepsiei și unul dintre promotorii și susținătorii învățământului medical din țară în timpurile sale cele mai grele, ale întemeierii.

În perioada de după Războiul de Indepe­ndență, în care Bucureștiul intra într-o epocă de modernizare, de europenizare, el decide să-și ridice o casă pe un teren din centru. Casa din Dionisie Lupu i-o comandă arhitectului francez Albert Galleron, bine-cunoscut pentru edificarea clădirii Ateneului Român, construcția acesteia durând câțiva ani. Din păcate, chirurgul Turnescu nu ajunge să o vadă terminată, pentru că imobilul a fost finalizat în 1895, așa cum și stă scris cu cifre romane deasupra intrării. 

Casa va fi locuită însă de fiul său, Niculae N. Turnescu, și de familia acestuia, până în 1910, când și acesta decedează, iar proprietatea revine celor trei fii ai săi. Doi dintre ei, Nicolae-George și Dumitru, se pare că au continuat să locuiască în casă, după cum reiese dintr-un act funciar datat în 1940. După moartea acestora, în 1955 și respectiv 1956, singurul proprietar rămâne Constantin Turnescu, cel de-al treilea frate. În 1956, el donează imobilul și terenul de peste 3.000 de metri pătrați Facultății de Farmacie din București, pentru scopurile culturale ale acesteia, pentru conferințe și săli de cursuri, laboratoare, biblioteci etc., iar Ministerul Sănătății acceptă donația. În actul de donație este menționată și dorința nepotului, ca numele doctorului Nicolae Turnescu să se păstreze printr-o inscripție pe Facultatea de Farmacie, în amintirea celebrului său bunic. 

Din păcate, casa fusese folosită câțiva ani de regimul comunist ca sediu pentru ARLUS și Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, perioadă în care mobilierul original, tablourile și multe decorațiuni dispar sau sunt distruse. Astfel, ușile din stejar masiv au fost capitonate cu vinilin (lucru care se vede încă și astăzi), iar splendidele picturi în foiță de aur din unele încăperi sunt acoperite cu vopsea în ulei (pe tavanul de deasupra scării de la intrare, de exemplu), pentru a înlătura cât mai mult din aspectul considerat decadent și burghez de către autoritățile vremii. 

Theodor Burghele a recuperat clădirea

În anul 1956, Theodor Burghele, care era și medicul personal al lui Gheorghiu-Dej, află de existența actului de donație și reușește, cu intervenții la Securitate, să recupereze casa, motivându-și cererea către liderii comuniști prin faptul că Institutul de Medicină și Farmacie nu avea un sediu pentru rectorat. Este și momentul în care are loc o renovare a clădirii, dar și alocarea încăperilor pe funcțiuni de birouri, împărțire care a rămas neschimbată până în zilele noastre. Acolo unde a decis Burghele să fie biroul unui anume prorector, acolo îl regăsim și astăzi! Burghele este și cel care donează mobilierul dintr-unul dintre saloane, cel care funcționează acum ca o anticameră a rectorului. Camera domnilor, cea în care se fumau trabucuri și se purtau discuții în timpul balurilor, devine biroul rectorului, iar camera de lucru a fostului proprietar al casei, dormitorul matrimonial și cele ale copiilor se transformă în birouri ale prorectorilor. Sufrageria capătă destinația de secretariat, iar camerele de la demisol, ocupate altădată de servitori, acomodează serviciile financiar, resurse umane și alte birouri logistice ale Medicinei. 

Detalii arhitecturale

Clădirea edificată după planurile lui Galleron îmbină elemente neoclasice și Art Nouveau, într-un eclectism specific perioadei, iar motivul casei și grădinii este cel al celor patru anotimpuri. Atât intrarea principală, aflată în laterala casei, cât și holul central sunt placate cu panouri din stucco veneziano (frații Axerio), care imită marmura, dar care conferă căldură pereților. Podul este prevăzut cu luminatoare, pentru a pune în valoare splendidul vitraliu Tiffany de deasupra intrării, dar și pentru a furniza iluminat natural holului central. La multe dintre ușile din fier forjat manual se mai păstrează geamurile din cristal bizotat, cu margini șlefuite în unghi. Iar pentru o bună circulație a aerului în clădire și inclusiv pentru încălzire de la centrala aflată la demisol exista un sistem de tubulatură cu deschideri în pereți, orificiile fiind acoperite de grilaje dantelate. Acestea încă mai sunt vizibile în unele locuri. În altele, ele au fost acoperite de renovările succesive, mai mult sau mai puțin inspirate. 

Unul dintre saloane avea și o orangerie închisă cu vitralii, iar celălalt salon, folosit pe vremuri drept sală de bal, avea pereții acoperiți cu fresce. Puține persoane mai știu de existența acestora, ele fiind în prezent în conservare, în spatele unui tapet. 

Siguranța clădirii, în perioadele când stăpânii nu erau acasă, era furnizată și de sistemele mobile de grilaje din fier și alamă, ascunse cu măiestrie în tocurile din lemn ale geamurilor. Inclusiv circuitul veselei și al lenjeriei se făcea cu eleganță, prin intermediul a două montcharge-uri (lifturi de marfă), și acestea mascate în elementele de tâmplărie. 

În unele încăperi încă există corpurile de iluminat originale, din sticlă de Murano, precum și tablouri valoroase. În ciuda frumuseții și valorii Casei Turnescu, care este monument istoric clasa B, sunt slabe șansele să vedem acest imobil restaurat ca la carte, deoarece nu există fonduri cu această destinație.