După Revoluţie, la început de iarnă, m-am trezit că urma să recit o poezie patriotică, alături, evident, de câţiva dintre colegii de liceu. Iar asta, taman în cancelarie, în faţa tuturor profesorilor, în frunte cu tovarășul – că așa rămăsese – profesor de istorie și director al actualului Colegiu Naţional „Calistrat Hogaș” din Tecuci.

Vagă îmi este amintirea momentului când am performat, dar mi-e limpede că profu’ cu pricina, Conu’ Fane, m-a felicitat, și nu doar atât, dar mi-a și afișat fotografia surprinsă pe când glăsuisem înflăcăratul poem.

De când mă știu mă înfioram la evenimentele în care erau comemoraţi eroii și toate personalităţile care mișcaseră ceva în bine de-a lungul existenţei lor. Însă falsitatea și stridenţa veșnic mi-au produs vertij și lehamite.

Asta am simţit recent, cu puţine zile înainte de Ziua Naţională, când, din întâmplare, am deschis radioul, pe Radio România Cultural. Se difuza un reportaj în care elevi de școală generală recitau grandilocvent și nătâng versuri de sezon, cu iz comunistoid.

„Doamna” care orchestrase momentul artistic părea, după voce, din prezent, nicidecum o acră tovarășă a unor vremuri (sper) apuse. Ce-o mâna pe ea în luptă, ce s-a vrut acel discurs?

O simplă bifare a unei activităţi, bună de raportat la inspectorat și, din păcate, și mai bună pentru a-i îndepărta pe elevi de înţelegerea a ce înseamnă apartenenţa la o Naţiune și o Limbă, și o deturnare interioară definitivă a unui prilej bun de a sădi o sămânţă care să rodească frumos.

Lili, nonagenara-mi mătușă, fiică de militar ce-a luptat la
Mărășești, mereu în preajma zilei de 1 Decembrie insistă cu apelurile și, fără a exagera, la fiecare două-trei ore, îmi amintește să fiu pe recepţie la festivităţile ce urmează a fi transmise de majoritatea televiziunilor.

„Abia aștept să văd parada militară!”, repetă și iar repetă. Înainte cu puţine momente de a începe, mă sună și, scurt, îmi spune: „Să te uiţi musai la televizor acum! Începe solemnitatea!”.

Omenesc, bărbătesc, (ne)firesc

De la o vreme, privesc diferit evenimentele de un anumit tip, mai ales după ce au fost instalate pe Bulevardul Carol I, Copou, cum îl cunoașteţi toţi, în faţa Cercului Militar din Iași, diverse tunuri și piese de artilerie, ce constituie un parc de tehnică militară, inaugurat de actualul prim-ministru,
Nicolae Ciucă, la vremea aceea șef al Statului Major al Apărării, ca parte exterioară a unui muzeu militar.

Unii istorici ieșeni au reacţionat, îndată după amplasarea acelor instrumente ale morţii, despre nefirescul existenţei, pe un traseu al cărţii, iubirii și știinţei, a acelor mașini de asediu. Dar, dacă politicii îi stă bine cu tunul, nu i s-a părut nefiresc oficialului român, local sau central, să gândească și să pună în act acea grădină tematică.

Evident că e necesar a fi marcată și celebrată Ziua Naţională. Chiar și în cazul în care oamenii Statului sunt mascaragii. Pot, măcar pentru câteva zeci de minute, să mimeze fiorul și să pară pătrunși de simbolismul acţiunii la care au fost chemaţi să participe.

Însă tare mi-ar plăcea, deși oricine ar invoca tradiţia și exemplul tuturor statelor importante, să nu mai văd soldaţi defilând, dispozitive armate și aparate de zbor tulburând pacea din văzduh.

E ceva omenesc, prea omenesc, de fapt, bărbătesc, prea bărbătesc să pari puternic, să fluturi armele și să-ţi demonstrezi puterea în faţa unui adversar imaginar sau real, ori, în cele mai multe rânduri, să arăţi celei sau celor pe care vrei să le impresionezi cât de gros îţi este paloșul. Îţi dorești să-i aprinzi femelei amigdala.

Marea Naștere

Pot să înţeleg mișuiala din prima zi a lunii deschizătoare de anotimp și sfârșitoare de an, dacă fac apel la mitologia aztecă. Luptătorii care au murit vitejește împart raiul cu mamele care și-au dat viaţa la naștere. Războinicul și mama renunţă la darul suprem, viaţa, pentru viaţa celuilalt.

Parada și împrejurimile sale celebrează Marea Naștere. A unora în rai, a celorlalţi pe pământ și a Patriei tuturor. Nu pot și nici nu vreau să decupez formaţia, ţinuta, armamentul și tehnica expuse, dominant masculine, asumându-și o izbândă și un parcurs, de femininul care întreţese totul, de mamă ca erou, care se dăruiește pe sine unui scop mai înalt.

Și încă ceva, de sezon. De sezon planetar-uman. În vremurile „masculinităţii furate”, ca să-l citez pe profesorul de psihologie Philip Zimbardo, a derivei băiatului, absenţei tatălui și declinului, pasivităţii și confuziei bărbatului tânăr, este necesar să privim nu doar înspre forţele supraterane, ci, mai ales, să revenim la întărirea celor subterane.

Tinerilor le este indispensabil mentoratul și, în consecinţă, e nevoie de activarea și reactivarea taţilor și a bunicilor. Mobilizarea lor înspre a disciplina și a oferi încredere și suport.

A le insufla băieţilor convingerea că viaţa nu e despre ceva ce va să fie, nu e despre confort, bani și femei, ci despre a fi în arenă, a fi conștient și a trăi o viaţă semnificativă.

1 Decembrie nu e despre băltirea într-o ţară a cărei vitalitate trebuie să fie responsabilitatea altora, ci despre conștientizarea misiunii personale și dedicării vieţii scopului împlinirii acesteia, înfruntând frica și trăind dincolo de ea.

Cătănia televizată să trezească în noi ideea că uniforma pe care o îmbracă cineva semnifică moartea omului vechi și nașterea unei noi fiinţe. Ieșirea din privit, din biruinţe surogat și intrarea în via dolorosa, înspre găsirea Patriei.

Citiți și: Urare de 1 Decembrie