Când am mai crescut și am făcut pasul înspre junețea medicală, m-am nimerit tot între femei, la Clinica a III-a Chirurgicală a Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași, ajungând să lucrez sub coordonarea a două femei-chirurg și, poate mai important, să am parte de grija unei asistente, domna Nuțy, care a fost pentru mine o adevărată mamă. 

Citiți și: Pustiul inocenților. Ficțiuni fioroase (I) 

povești neștiute

Prima cercetare, ca tânăr universitar și iatroistoriograf, a fost despre o femeie-medic: Elena Densușianu-Pușcariu. Am descoperit o lume interesantă, povești neștiute, am corectat erori care se perpetuaseră de-a lungul vremii și, strângându-se mult material, am decis să public un volum despre această femeie considerată „prima” – când se vorbește despre profesorat în oftalmologie, și nu numai.

Ca să fiu sincer, tot o femeie m-a cam deturnat în anul 2006 de la finalizarea cărții.

De atunci am mai vorbit despre această femeie, am scris despre activitatea sa de medic, educator sanitar și publicist, despre mama ei, feminista, publicista și traducătoarea Elena Densușianu și, am propus managerului Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași, în urmă cu ani buni, să numim clinica în care această femeie semnificativă a științei și artei medicale a activat – vreme de două decenii – și pe care a reformat-o în mod radical: Clinica de Oftalmologie „Elena Densușianu-Pușcariu”.

Ștabul Spiridoniei m-a considerat prea tânăr ca să știu cine a fost cel mai mare între marii oftalmologei ieşene și a indicat numele profesorului Petre Vancea. Nu e momentul aici să scriu despre umbrele acestui om, care a săpat multe gropi colegilor săi și, mai ales, prin metode necurate, a orchestrat o anchetă ce viza arestarea decanului, Grigore T. Popa, care nu-l considera pregătit să devină șef al Clinicii de Oftalmologie, după pensionarea doamnei Pușcariu.

În schimb, în Clădirea „Nicolae Leon”, inaugurată în anul 2019 la UMF Iași, unul dintre amfiteatre poartă numele a două femei, dintre care unul are înscris pe ușa de la intrare „Elena Densușianu-Pușcariu”. 

Citiți și: Nicolae Leon 

expoziție dedicată câtorva personalități feminine

În Muzeul de Istorie a medicinei al UMF Iași vizitatorii pot vedea o expoziție dedicată câtorva personalități feminine din trecutul medicinei ieşene.

Iașul medical a fost centrul care a încurajat accesul femeilor în universitate și a avut numeroase voci care au militat nu doar pentru egalitate între femei și bărbați în profesia medicală ci a avut o privire și o acțiune mult mai cuprinzătoare asupra problematicii feminine.

„Dna dentistă Erna Olinchievici-Zuhr a făcut parte ca membră în comitetul primei societăți a dentiștilor din țară. Ea a fost prima femeie dentistă și a practicat dentistica la Iași de la 1884-1904” – am citat dintr-un text – care face parte dintr-o lucrare la care lucrez, împreună cu dna prof. Irina Zetu, intitulată „Istoria dentară a României”.

În medicina dentară, oftalmologie, medicină legală, radiologie, și nu doar, pot numi femei-medic care sunt reper în istoria medicinei românești și universale. 

dosarul studentei Marta Trancu

Am răsfoit în urmă cu câțiva ani, la Arhivele Naționale din Iași, dosarul studentei Marta Trancu, pe care îl voi prezenta și publica în viitorul apropiat. S-a scris despre Marta Trancu (foto), căsătorită Rainer, mai ales în asociere cu Regina Maria a României.

Însă puțin se cunoaște despre activitatea sa medico-chirurgicală, despre scrisorile de dragoste dintre Marta și Francisc Rainer, ori despre frământările ei și durerea de a nu-și mai vedea fiica, mutată în Marea Britanie, dar și despre finalul de viață al acestei prime femei chirurg din România. 

Aida Vermont, vizitând-o pe Marta Trancu-Rainer la vila sa din Parcul Bonaparte din București, a purtat cu aceasta un dialog, care a devenit material de presă, la secțiunea „Colțul femeii” al ziarului Dimineața (vineri, nr. 7425, 5 august 1927, p. 3).

„Mi-am putut face studiile universitare ca stipendiată a Academiei Române. Către înalta instituție, cea mai demnă de respect din țara noastră, ar trebui să se îndrepte mai deseori gândul donatorilor generoși. Am studiat medicina la Iași și sunt adânc mulțumită de acest lucru, fiindcă acolo mi-am pus temelia educațiunei mele clinice, grație a trei profesori – azi decedați – pe care niciunul dintre elevii lor nu-i va uita: Ludovic Russ și Constantin Botez, al treilea benevol, doctorul P. Bottezat.

La Iași am funcționat câțiva ani ca șef de clinică obstetricală, iar în 1904 am concurat cu succes la București, la concursul de secundariat în specialitatea chirurgie, deschizând astfel drumul într-această direcție con-surorilor mele. Chirurgia face parte integrantă din educația unui ginecolog. Am fost astfel prima femeie care, în țara noastră și cred că în genere, a făcut chirurgie mare. În cei patru ani de funcție ca secundar, în care timp am fost însărcinată cu conducerea Serviciului I, mi-am făcut înzestrarea tehnică și, bineînțeles, mi-am îmbogățit experiența. Din străinătate am luat mai mult îndemnuri și completări.

În timpul războiului am condus – timp de doi ani – Serviciul I chirurgical din Spitalul Colței militarizat și în care fuseseră concentrați mai ales ofițerii grav răniți și un timp cât a ființat serviciul de Chirurgie instalat în Palatul Regal.”

Discuția s-a îndreptat apoi înspre femeia-medic:

„Se întâmplă obişnuit să fiu con­sultată de femei care cu niciun preţ nu s-ar fi adresat unui medic bărbat. Deci, societatea are nevoie de femei-medici pe care, dealtminteri le vom avea în număr crescând şi din pricina numărului mare de muncitoare cere­brale obligate de a fi de sine stătă­toare.”

Citiți și: Ziua femeilor medic, marcată azi în Statele Unite ale Americii 

Aida Vermond a întrebat-o cum e privită femeia medic de către colegul ei bărbat?

„Evident după valoarea personalită­ţii ei, a răspuns Marta Trancu-Rainer, în medicină personalitatea se impune de obicei repede şi nu poate fi tăgăduită cu succes definitiv. Fe­meia medic e un concurent echivalent al bărbatului.”

Despre calitățile care i se cer acesteia „ca să izbutească”:

„Aceleaşi care se cer şi bărbatului: caracter, inteligenţă, îndemânare, technică, întrunite cu un puternic simţ al răspunderii. Cine le are pe acestea în grad mai înalt, fie femeie, fie bărbat birueşte. Ce poate lipsi mai dese­ori la femeie e rezistenţa fizică care joacă un rol mare în unele ramuri ale medicinei”.

Despre experiențele care au marcat-o:

„În ochii mei, ca oricărui medic, oricine mi-a venit cu o suferinţă a avut deplina mea simpatie. Femeile sortite să-și facă datoria în viață, ca mame, ca soții și care și-au făcut-o cu devotament și adesea cu simplicitate, căzând victime, poate m-au mișcat mai mult.

Se înțelege ușor că nivelul social, cultura intelectuală ori complicata psihologie n-au vreo importanță specială aici. Mila cea mai intensă am simțit-o – ezit întrebuințând superlativul fiindcă am văzut atâtea – când, în noaptea de 24 august 1916, mi-au sosit la spitalul instalat în Școala de poduri și șosele – pe care timp de câteva săptămâni l-am condus, pe lângă celelalte – vreo 160 de răniți de la Turtucaia. Atunci am hotărât în sufletul meu să nu mai fac clientelă cât va ține Războiul și, timp de doi ani, m-am consacrat numai îngrijirii bolnavilor din spitale.”

Jurnalista a invitat-o să vorbească și despre drepturile femeilor.

„Neacordarea drepturilor civile e o nedreptate strigătoare. Ni se încredințează de către oricine sănătatea și viața ființelor cele mai scumpe, dar aceleași persoane ne tăgăduiesc capacitatea de judecată trebuincioasă pentru a dispune de avutul agonisit de noi înșine. În ce privește drepturile politice, cred ca și alții, ele trebuies acordate treptat, potrivit împrejurărilor țării noastre.”

Aida Vermont a fost curioasă despre relația dintre profesia medicală și gospodărie. Iar răspunsul Martei Rainer a fost acesta:

„Meseria medicală, fireşte, stânje­neşte mult activitatea gospodărească, atât de indispensabilă multor firi feminine. Dar sunt convinsă că se poate face faţă şi acestei nevoi, chiar în or­ganizarea atât de risipitoare de ener­gie a vieţii de la noi.”

Materialul s-a încheiat cu chestionarea privind satisfațiile cele mai mari pe care i le-a procurat medicina intervievatei:

„E greu să vă răspund. Am avut desigur, ca toți confrații, satisfacțiile pe care ni le dă meseria, amestecate cu necazurile ei. Ceeea ce rămâne definitiv, cu ce te alegi, e sentimentul de a fi străbătut onorabil o viață profesională destul de lungă.”

Dacă a amintit despre experiența sa de medic în război, în anul pe care l-am menționat, în jurnalul său, Marta Trancu-Rainer, în ziua de 25 septembrie 1916 nota:

„O zi oribilă. Veștile de pe front mizerabile. La Colțea am operat foarte mult. Incizii și contraincizii. La Palat am amputate două degete și am făcut nesfârșite pansamente.”

elogiu adus tuturor femeilor-medic implicate în Marele Război

Cu doi ani înainte, același ziar publica un material, pe care-l consider un elogiu adus nu doar Martei Trancu-Rainer, dar tuturor femeilor-medic implicate în Marele Război și nu numai, text plasat central în ziar, la rubrica „Viața feminină”, făcând parte dintr-o serie de „medalioane de aur” dedicate femeilor, semnat Fulmen:

„O figură, o personalitate şi un suflet care nu sunt egalate în proporţia lor măreaţă decât prin modestia ce o înfăşoară ca un nimb, modestie de altfel proprie marilor savanţi, fraţii ei în ştiinţă.

De o abnegaţie fără pereche, în zilele neuitate ale războiului tragic, care dintre eroii ce s-au zvârcolit pe pernele Spitalului Colţea nu a cunoscut vorba blândă, nu a simţit mâna ei uşoară de chiururgă alintând rănile, extirpând schijele, gloanţele, fără odihnă, fără preget, din zori până în noapte?

Cât despre gestul ei frumos, unic şi aşa de supraomenesc, atingând prin nobleţea lui naivitatea sufletească de elită, acela de a nu primi în tot timpul ocupaţiei niciun onorar, nicio remuneraţie pentru niciun fel de consultaţii, de la nimeni, niciodată puțini îl cunosc, căci Marta Trancu-Rainer a urât de moarte să-şi etaleze delicateţa ei neprihănită.

Dar noi trebuie s-o spunem, noi femeile trebuie să ştim că timp de aproape doi ani, alinătoarea durerilor, şefa secției de chirurgie a spitalului de răniţi, a trăit cu privaţiuni, cu lipsuri chiar, îndeplinindu-şi idealul, acela de-a fi lecuitoarea gratuiă a bogaţilor şi săracilor.

Câţi nu i-au datorat viaţa dintre vitejii noştri, şi câte mame salvate atunci când chirurga întoarsă acasă era singura stea la care se îndrepta o familie în deznădejde.

În schimb însă, câtă iubire, câtă admiraţie nu o înconjura!

Un singur episod printre atâtea vor arăta ce a însemnat pentru ofiţerii noştri, pentru răniţii trimişi de iadul frontului, Maria Trancu-Rainer.

Se îmbolnăvise, după munca titanică a zilelor când ajunsese să facă câte cinsprezece până la șaptesprezece operații pe zi, trupul ei chinuit reacționă cu revoltă și Marta Rainer căzu la pat. Ea zăcu timp de aproape două săptămâni, dar imediat lecuită, primul ei gând fu Spitalul, răniții ei, copiii ei.

Susținută, abia mergând, ea păși pe coridorul secției sale. Un mare reconfort și o covârșitoare emoție o aștepta. De-a lungul sălii imense a spitalului, făcând front pe două rânduri, ofițerii convalescenți, numeroșii viteji dăruiți din nou țării de delicatele ei mâini de savant și de femeie, o așteptau cu flori în brațe și uralele izbucniră din zeci de piepturi.

Acela care mi-a povestit această scenă, un maior viteaz în multe lupte, a adăugat că toți bravii plângeau.

Aceasta a fost de-ajuns ca Marta Trancu-Rainer, patrioata incomparabilă, să fie răsplătită de toate durerile, privațiunile și chinurile ce ascundea mereu cu atâta grijă sub zâmbetul ei bun.

Războiul a trecut, în salonul ei de consultații doctora păstrează un bronz măreţ, oferit de recunoștința vitejilor, bronz ce va rămâne apanagiu de noblețe, distinsei ei copile, iar în sufletul Martei Trancu-Rainer, săpate ca în același bronz, de-a lungul numeroșilor ani ce-i urăm să trăiască, vor fi mereu civintele: datorie, știință și cinste.” (Dimineața, nr. 6856, luni, 21 decembrie 1925, p. 3)

Jurnalul Martei Trancu-Rainer

Presa interbelică a scris despre Marta Trancu-Rainer. Jurnalul său, publicat în vremea comunistă, a fost semnalat fugar în publicațiile timpului. Amintesc un amănunt, puțin cunoscut: Constantin Stere, într-un volum de-al său, în care scria despre Iașul de odinioară, a prezentat o tânără brună, vioaie, hălăduind prin mahalale îngrijind gratuit mame sărace și copii plăpânzi.

În același ziar Dimineața (nr. 10580, luni, 8 iulie 1936, p. 2), sub aceași semnătură – Fulmen – am descoperit câteva rânduri interesante, pe care le transcriu aici:

„Ca şi marea ei camaradă din Paris, dna Jolliot Curie, Marta Trancu-Rainer a făcut mai mult pentru feminism decât toate agitaţiile şi toate discursurile. Nu voi uita niciodată clipele când, cu braţele disperat întinse spre dânsa, o imploram pentru două vieţi scumpe. Ca şi atâtea alte mame, i le datorez pe amândouă. Iar fiindcă aminteam mai sus de dna Jolliot Curie căreia marele preţuitor de oameni Léon Blum i-a oferit subsecretariatul de stat pentru cercetări ştiinţifice, mai gândesc ce recompensă demnă de ea poate orna pieptul Martei Trancu-Rainer?

Tot ce se poate oferi azi la noi unei savante, dar totuşi femeie, e prea puţin. Sunt sigură însă că ea nu aspiră la niciuna şi că în frumoasa ei grădină, dăruită cu flori de o suverană, nu doreşte altceva decât să poată rosti mereu ca blândul iubitor de oameni din Nazaret: «Lăsați copiii să vină la mine!» Mă voi strădui să le dau lumina și un loc sub ea.” 

Citiți și: O sinucidere nu atât de faimoasă