În școala generală aveam ore care se numeau „Atelier”. Dezvoltasem o relaţie amicală cu profesorul, astfel că, observându-mi implicarea și văzând că realizez diverse instalaţii, mă lua cu el prin școli, unde era solicitat să remedieze diverse probleme tehnice.

Simţeam cum mă învestea cu încredere când se baza pe constatările mele în privinţa respectivelor defecţiuni. Îmi permitea să acţionez așa cum judecam și mă ghida atent.

Ulterior, licean fiind, m-am implicat în distribuţia și vânzarea de ziare – în Tecuci. Fără să mă întrebe dacă mă descurc, respectivul director îmi încredinţa coordonarea unei echipe de elevi și aveam libertatea de a livra presa oriunde consideram oportun. După puţină vreme devenisem redactor al acelei publicaţii.

Tot pe atunci, mânat de entuziasm și de dorinţa de schimbare, m-am implicat în politică. Nu împlinisem 18 ani, și, cu dispensă, am fost ales președinte al unei organizaţii de tineret. Mi s-au oferit un birou, o secretară și încrederea celor din conducerea locală, judeţeană și centrală.

Îndrumătorul din umbră

Peste câţiva ani l-am întâlnit pe dr. Constantin Teodorescu, chirurgul și persoana care mi-a dat posibilitatea să mă exprim, atât medical, cât și cultural. Mi-a oferit scena pe care să pot evolua.

Mă supraveghea din umbră și se interesa de modul în care valorificam oportunităţile pe care mi le înfăţișa. Relaţia care s-a născut între noi era cea care îmi furniza încrederea. Doctorul Teodorescu avea încredere în sine și inspira încredere și celorlalţi.

Și am mai observat un aspect legat de încredere – în perioada bucureșteană. Dacă intuiau cei cu care interacţionam că aș putea face un anume lucru, îndată mă și invitau să performez. Să demonstrez că vorbele mele sunt dublate și de competenţă. Fie că a fost vorba de o
editură, de o revistă sau de posturi de televiziune.

Sunt pasionat de oameni. Unul dintre cei de care se leagă cuvântul „încredere” a fost chirurgul și omul de spirit Eugen Lucinescu, răpit lumii acesteia de un tragic accident, la nici 40 de ani.

N.I. Popa i-a dedicat câteva pagini în revista Însemnări ieşene, publicaţie pe care a slujit-o cu devotament: „Era un om fermecător. Oricine l-a cunoscut l-a iubit imediat, simţindu-se, în atmosfera lui de adevărată subjugare, mai om. (...) Bonomia lui neistovită nu era scăderea celui care face concesii pentru a fi îngăduit și el, ci o formă de superioară înţelegere a oamenilor și lucrurilor. Atitudine pozitivă și optimistă care, îndărătul ironiilor ascuţite și a unui umor sănătos, ascundea o adâncă încredere în oameni și în rostul lor. Iată de ce, doctorul Lucinescu respira, la rându-i, atâta încredere și de ce contactul lui era așa de tonic” (1939).

În puţine cuvinte, universitarul și istoricul literar a condensat ceea ce unii s-ar strădui să îngrămădească într-un manual despre știinţa încrederii.

Sprijinul, esenţial în evoluţia indivizilor

Avem nevoie, din pruncie și până-n cea din urmă clipă, de persoane stârnitoare de încredere. Ca oameni, dar și ca societate.

Îngrijorat de mișelismul și de perfidia unora, Constantin Rădulescu-Motru pornea dinspre individual către societal și retur într-una dintre scrierile sale adresate tinerilor: „Ordinea și autoritatea se impun într-o societate, și prin urmare și în societatea românească, prin unul din aceste două mijloace: prin frică sau prin încrederea pe care o au unii în alţii, membrii societăţii. Primul mijloc este acela al societăţilor sălbatice sau al societăţilor fără cultură. (...) În societăţile culte, adică în societăţile în care activitatea conștientă înlocuiește activitatea instinctivă, ordinea și autoritatea sunt menţinute mai puţin prin frică și mai mult prin încrederea pe care și-o acordă între ei membrii societăţii. (...) Nimic nu se mișcă la noi prin încredere. Prin frică mai curând. Când vrea cineva să adune pe români la o acţiune comună, nu le vorbește acestora de încrederea ce trebuie să aibă unii în alţii, ci îi sperie cu o primejdie” (În zilele noastre de anarhie. Scrisori către tineri, București, 1910, pp. 10-11, 15).

În vremea masculinităţii furate și a tatălui absent, încrederea e pasăre rară. Nimeni nu-l mai zboară pe tânăr și nimeni nu-l mai înalţă. Cine-l încredinţează astăzi înălţimilor?

Citiți și: Scurtul drum de la tutun la canabis