• Dr. Laurenţiu Adrian Linte are competenţe în Cardiologie Intervenţională.
• A urmat Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Carol Davila” din București între 2000 și 2006.
• De cinci ani lucrează la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias și la Spitalul de Boli Cardiovasculare Angiomedica. .
• Face parte din prima generaţie de medici care a beneficiat de un curs de pregătire în domeniul Cardiologiei Intervenţionale în România.
• A urmat stagii de pregătire inclusiv în străinătate: un stagiu mai lung în Italia și câteva mai scurte în Paris, Budapesta, Haifa.
• Este membru al Societăţii Române de Cardiologie și al Societăţii Europene de Cardiologie.

Care sunt patologiile pe care le întâlniţi cel mai des la pacienţii dv.?

Aproximativ 90% dintre pacienţi se prezintă cu boală cardiacă ischemică, fie că vorbim de sindroame stabile, sindroame coronariene stabile, angină pectorală stabilă, fie că vorbim de sindroame coronariene acute. Există, evident, și pacienţi cu patologie arterială periferică, mă refer la cei cu ischemie de membre inferioare, cu boli de vase supraaortice și, în mai mică măsură, [de pacienţi] cu altfel de probleme, defecte cardiace structurale, defecte septale atriale.

Care este adresabilitatea pacientului român la medicul cardiolog?

Adresabilitatea nu poate fi cuantificată la modul general. Există pacienţi care se îngrijesc mai mult de sănătatea lor, dar există și oameni care vin, poate prea repede, direct la cardiolog, fără să se adreseze mai întâi medicului de familie. [Vin] pentru orice chestie care li se pare lor că ar putea să aibă vagă legătură cu inima. De exemplu, pentru durere de cap, ceea ce e un pic ciudat. Dar există și extrema cealaltă, a pacienţilor care nu vin nici în cazul unor probleme grave: omul nu mai poate să respire, îl doare pieptul foarte tare și tot refuză și așteaptă să treacă. Problema este că lipsește educaţia medicală, o educaţie medicală standardizată a pacientului, dar și o relaţie corectă cu medicul de familie.

Discrepanţe dăunătoare

Unde se situează cardiologia intervenţională în România?

Nu cred că stăm neapărat rău. Problema e că stăm bine în cantitate puţină. Este nevoie de mai multe centre de cardiologie invazivă, de o acoperire teritorială mult mai bună. În București există aproape tot atâtea centre câte există în restul ţării. E o discrepanţă fantastică! Cel mai bun exemplu pe care pot să îl dau este programul naţional de infarct miocardic. Acesta se ţine numai în câteva orașe din ţară și sunt pacienţi care vin [de la] sute de kilometri ca să ajungă în toiul nopţii la un spital care este responsabil pentru tratarea infarctului miocardic în zona respectivă. Ceea ce nu este foarte eficient, pentru că, în teorie, sistemul ar trebui să respecte pacientul și anumiţi timpi. De la primul diagnostic până la momentul în care pacientul primește stentul, să fie [respectat] un anumit timp. Într-o oră și jumătate maximum ar trebui ca vasul să fie rezolvat.

Cum a influenţat pandemia de COVID-19 traseul pacientului?

Există o adresabilitate schimbată, există pacienţi care nu mai vin la doctor de frică să nu se îmbolnăvească de COVID-19. E o problemă care a fost observată, sunt studii făcute în străinătate. În Italia, de exemplu, există un studiu în care cercetătorii au demonstrat foarte clar o scădere dramatică a numărului de pacienţi cu infarct care se adresează sistemelor de urgenţă în pandemie, faţă de perioada anterioară pandemiei. La fel și în România: pacienţilor le e frică să mai vină la medic, stau și așteaptă să treacă boala.

Decizia medicului nu este pusă la îndoială

Cum este perceput medicul cardiolog în România?

Nu știu dacă putem să separăm medicul cardiolog de restul medicilor, dar doctorii sunt, pentru unii oameni, eroi – și au pacienţi care îi pun în situaţii bizare, le mulţumesc, vor să le pupe mâna. (...) Și au [și] pacienţi care le spun că sunt niște criminali nenorociţi, că le-au crescut ăștia salariul și ei nu își fac treaba.

Bănuiesc că în ţările unde aţi făcut stagii de pregătire nu existau aceste polemici...

Acolo medicul era văzut ca un profesionist desăvârșit. Nu era perceput nici ca un erou, nici ca un criminal. Un exemplu simplu, care m-a impresionat [are legătură cu] momentul în care obţineam consimţământul informat. În România, îi explici pacientului; pacientul este în dubiu, îţi spune: „Stai să mă mai gândesc, să vorbesc și cu fiul/fiica/sora/fratele/soţia etc.”. În străinătate, mă duceam la pacient, nici nu apucam să deschid gura, mă vedea cu pixul și cu foaia în mână și îmi spunea „Dă-mi să semnez!”. Nu exista discuţie și nu se punea la îndoială decizia lui.

Încredere bazată pe ani de experienţă

O lecţie importantă pe care aţi învăţat-o în stagiile urmate în afara ţării?

Mi-a rămas în suflet stagiul din Italia, atât pentru ce se întâmpla în sala de operaţie, cât și pentru ţara în sine și pentru oamenii de acolo. În momentul în care întrebam cum poate fi efectuată o procedură, dacă se poate realiza și cum se efectuează aceasta, unul dintre șefii mei îmi zicea plin de încredere: „Adrian, tutto si può fare!” – și îmi place să cred că am învăţat ceva din asta. Încrederea aceasta fantastică a lui nu era falsă, lipsită de bază. Era o încredere bazată pe ani de experienţă, demonstrată de fiecare dată. Aceasta este lecţia pe care am învăţat-o în cadrul stagiului: orice procedură poate fi făcută, atât timp cât o calculezi. Totul trebuie făcut în cap și nu cu mâna.

Ce v-a motivat să alegeţi România în locul Italiei pentru a vă face meseria?

Sunt patriot. Nu aș fi suportat ca ai mei copii să nu știe să vorbească limba română. M-aș fi întristat foarte tare. Ăsta a fost principalul motiv, nu că vreau eu să revoluţionez medicina românească și alte lucruri... Principalul motiv este cel personal, al meu, ca om. Pentru că dincolo de faptul că „iarba este mai verde de partea cealaltă a gardului”, mie îmi place și iarba de aici, ca să spun așa. Îmi plac lucrurile de aici, mă simt bine aici, îmi place ţara asta, îmi plac oamenii, îmi plac familia și prietenii mei.

Ce sfat le-aţi da copiilor dv. dacă ar vrea să urmeze Medicina?

Același sfat pe care l-aș da, indiferent de meseria pe care ar alege-o. Le-aș spune: „Fă-o. Dacă vrei să o faci, fă-o! Dacă îţi place ceea ce faci, ești supercâștigat!”.

Ce ar trebui să știe colegii dv. medici, aflaţi la început de drum, despre cardiologia intervenţională?

Ar trebui să știe că e nevoie de un program mai lung. E nevoie de rezistenţă fizică, nu numai psihică, pentru că trebuie să stai în picioare, în sală, cu costumul de plumb pe tine, câteva ore bune pe zi, timp în care trebuie să te și concentrezi la ce este de făcut. Dincolo de asta, dacă îţi place cu adevărat [această meserie sau specialitate], fă-o! Pentru că este senzaţional să te duci dimineaţa la un job care îţi place, chiar dacă e devreme și te trezești greu.