Carte de vizită 

Andra Samson debutează în 2019 în urma unui concurs de creaţie literară naţională, cu un volum de povestiri intitulat Kaleidoskop, apărut la Editura Tritonic. La scurt timp urmează cel de-al doilea volum, Povestea şi Sacrul. Căutarea sensului în dinamica socială a prezentului. O privire antropologică, la Editura Institutul European şi care este lucrarea sa de disertație în antropologie culturală. 

Mai târziu, publică proză scurtă în reviste de literatură. În 2023, publică Corabia din cer, la Editura pentru Artă şi Literatură şi în acelaşi an contribuie cu o proză scurtă la antologia Culoare dincolo de gri, apărută la aceeaşi editură. În 2024, publică microromanul Cerul de deasupra vremii, iar un an mai târziu include din nou o proză scurtă în volumul colectiv Suprapun realități, spun minciuni, ambele apărute la Editura pentru Artă și Literatură.

Andra Samson este doctor în filologie la Universitatea București cu o teză despre mitul eroului şi figura liderului din perspectiva identităţii narative și, anterior, a urmat un masterat în antropologie culturală la aceeași universitate. Este consultant în comunicare, iar din 2019 este lector la Fundaţia Calea Victoriei unde susţine ateliere de scriere creativă și antropologie. 

Care sunt beneficiile scrisului atât din punct de vedere creativ, cât și din punct de vedere antropologic?

Aș zice că scrisul este, în același timp, o fereastră și o oglindă. Dacă ne gândim din perspectivă creativă, scrisul ne oferă libertatea de a explora universuri interioare pe care în viața de zi cu zi poate nu avem curajul — sau timpul — să le vizităm. O fereastră pentru că ne deschide către orizonturi diverse, o oglindă pentru că aduce mult din lumea noastră interioară la suprafață. Acum, dacă încercăm un unghi antropologic, aș spune că scrisul este unul dintre cele mai vechi gesturi prin care oamenii au încercat să dea un sens existenței. În fond, înainte să avem psihologi, de exemplu, aveam poveștile. Scrisul organizează haosul emoțional, îl face comunicabil, îl transformă din povară personală în experiență împărtășită. Cred că există ceva profund uman în actul de a spune „eu am trăit asta și merită să fie scrisă”.

Ai întâlnit de-a lungul anilor, la atelierele tale, medici, asistenți medicali ori poate alt tip de profesioniști din healthcare. Ce tip de raport au ei cu scrisul? Ce caută, de fapt, în acest spațiu? 

Da, am întâlnit. Și pare că mereu mă surprinde intensitatea cu care vin. Profesioniștii din sănătate ajung la atelier aducând cu ei un bagaj emoțional imens — povești ale pacienților, momente de criză, întrebări la care medicina nu reușește să dea un răspuns. Scrisul devine pentru ei un spațiu în care pot fi vulnerabili. Nu mai sunt doctorul sau asistenta — sunt pur și simplu oameni care au ceva de spus. 

Foame de sens și nevoia de a fi văzuți

Ce anume îi determină să fie atrași de scris? Să fie atrași de ateliere pentru a-și dezvolta „condeiul”? 

Cred că este o combinație de epuizare și foame — foame de sens. Sistemul medical îi antrenează să fie eficienți, rapizi, să rezolve, să nu se lase pradă emoției. Scrisul le oferă poate exact ce nu își permit în cabinet: timp, profunzime și voie să simtă. Mulți vin fără să știe exact de ce vin. Descoperă pe parcurs.

De ce vin medicii (profesioniștii din domeniul medical) la ateliere dedicate scrisului? Ce îi aduce, în mod real, pe medici la un atelier de scriere?

Cred că uneori vin din curiozitate. Alteori dintr-o nevoie poate evitată de a procesa ceva ce nu și-au permis să proceseze. Am întâlnit medici care voiau să scrie despre un pacient pe care nu l-au putut salva. Alții care voiau să înțeleagă de ce mai fac ce fac. Și alții care, pur și simplu, simțeau că au o carte în ei și nu știau cum să înceapă. Motivele sunt diferite la suprafață, dar în adânc e același lucru: nevoia de a fi văzuți și de a-și vedea propria viață cu alți ochi. 

O formă de nemurire 

Tu ai absolvit un masterat în Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor. După părerea ta, ce îi motivează pe medici, antropologic vorbind, să-și dorească să scrie povești? 

Bun, din perspectivă antropologică, povestea este modul în care specia noastră își transmite experiența. E o formă de nemurire, dacă îi putem spune așa. Iar prin transmiterea experienței nu mă refer la informația brută — ci la experiența trăită, cu tot cu miezul emoțional. Medicii sunt, fără să realizeze întotdeauna, niște depozitari extraordinari de povești de viață și de moarte. Ei se află în punctele de maximă intensitate ale existenței umane. Este aproape firesc ca, la un moment dat, ceva în ei să vrea să dea formă acestor experiențe. Povestea este, din timpuri străvechi, instrumentul prin care oamenii fac față bătăliei cu ideea de a fi mjuritori — a lor și a altora.

Ce beneficii descoperă ei după sau în timpul atelierelor tale de scriere creativă?

Cred că cel mai des îmi spun că se simt mai ușori. Că au pus în cuvinte ceva ce stătea în ei de ani de zile. Descoperă și că au voce — că scrisul lor contează, că are greutate și frumusețe. Și încă ceva, mulți descoperă că scrisul îi ajută să devină și medici mai buni, mai empatici, mai atenți la poveștile pacienților lor. 

Scrisul poate fi supapa care îi ferește pe medici de burnout

Poate scrisul să funcționeze ca o formă de igienă emoțională pentru cei care lucrează în domenii cu presiune mare, cum ar fi sistemul medical? 

Absolut. Eu cred că scrisul este una dintre formele cele mai accesibile și mai profunde de igienă emoțională. Nu ai nevoie de un cabinet, de o programare, de un buget. Ai nevoie de un caiet sau un laptop și de câteva minute de onestitate cu tine. Pentru medici, care absorb în fiecare zi suferința altora, scrisul poate fi acea supapă care îi ferește de burnout. Nu vindecă totul — dar creează un spațiu de respirație.

În opinia ta, este nevoie de talent la scris? Sau este suficient să ne dăm voie să scriem poveștile care „se cer” scrise? 

Mie mi se pare că talentul este un pic supraevaluat. Ceea ce contează cu adevărat este permisiunea pe care ți-o oferi ca un dar — adică îți dai voie să fii imperfect, voie să greșești, voie să spui lucruri care poate nu sună „literar”. Poveștile care ating oamenii nu sunt neapărat cele mai elegant scrise. Sunt cele mai adevărate. Și adevărul nu ține de talent — ține de curaj.  

Ce i-ai spune unui medic sau unui profesionist din domeniul medical care și-ar dori să scrie o carte de ficțiune, roman, proză scurtă ori poezie? Ce l-ai sfătui? 

Hm... Cred că i-aș spune să înceapă să scrie, pur și simplu. Chiar acum, cu ce are. Nu trebuie să fie perfect. Nu trebuie să aibă un plan întreg. Ci să scrie prima frază, primul personaj, primul vers. Și apoi mai scrie una. Medicii au un avantaj enorm față de alți scriitori: știu cum arată viața de la capete — la naștere și la moarte, dar și la mijloc. Au material suficient pentru o bibliotecă întreagă. 

Prin natura profesiei, medicii sunt naratori 

Ai mărturisit, nu de puține ori, că ai un interes crescut pentru naratologie și storytelling. Spune-mi dacă, din experiența ta de lector la ateliere, ai observat dacă medicii au aplecare spre zona aceasta a scrisului, a spusului de povești, a inventării de personaje care să stârnească emoție în cititori. 

Da, și mă fascinează de fiecare dată. Medicii sunt, prin natura profesiei, naratori. Ei construiesc în fiecare zi un fel de „cazuistică narativă” — iau simptome disparate și le țes într-o poveste coerentă care să... ducă la un diagnostic. Asta este, la bază, storytelling. Când vin la atelier, descoperă că au deja un instinct narativ destul de bine dezvoltat. Ce trebuie să dezvețe cred că este nevoia de a fi „corecți” și „obiectivi” — și să își dea voie să fie subiectivi, umani, emoționali. 

Care are fi puterea poveștii în contexte profesionale precum acesta? Mă refer la medici, la cei care văd multă suferință în jur, care lucrează în ture obositoare, care sunt în burnout și sunt mereu extenuați.

Povestea are puterea de a transforma experiența brută în sens. Un medic care a pierdut un pacient și nu a putut procesa acest lucru poate rămâne cu o rană deschisă ani de zile. Dacă scrie despre această experiență — fie și numai pentru sine — începe să dea formă durerii, să o facă mai puțin difuză, mai puțin copleșitoare. Povestea nu șterge suferința, dar o face locuibilă. Și uneori, aceeași poveste scrisă de un medic poate salva, emoțional, un alt medic care o citește și se recunoaște în ea.

În încheiere, te-aș ruga să tragi o concluzie. Este scrisul un instrument transformator pentru healthcare professionals? 

Da, fără nicio îndoială. Și cred că ar trebui să fie parte din formarea lor, nu o opțiune pentru cei „cu veleități literare”. Scrisul nu este un moft creativ — este o tehnologie a sinelui, cum ar spune Michel Foucault. Ajută la procesarea traumei, la construirea identității, la menținerea empatiei în fața unui sistem care tinde să o erodeze. Un medic care scrie este, în general, un medic care nu s-a pierdut pe sine în rutina spitalicească. Și asta contează enorm — pentru el, și pentru pacienții lui.